Andreea Răducan. Un nume care nu are nevoie de prezentare. E destul să rostești primele silabe și gândul te trimite înapoi cu nouă ani, la JO de la Sydney, când o mână de om se pierdea prin mulțimea de jurnaliști și de blițuri care voiau să smulgă un instantaneu cu campioana fără medalie, din cauza unui banal medicament împotriva răcelii. Totul a devenit o amintire, anexată la dezamăgirile cu care viața a călit-o. Acum, o tânără drăguță, optimistă și plină de viață. O păpușă minionă, care frapează prin sinceritate și impresionează prin maturitatea răspunsurilor. Andreea Răducan a vorbit, pentru ProSport, despre cum arată viața ei și despre cum a depășit momentul Sydney 2000.
PREZENT: „Lucrez la Fundația Olimpică Română unde am funcția de coordonator relații publice și sunt membru fondator al proiectului Fundația Casa Campionilor, inițiat de foștii mei antrenori Mariana Bitang și Octavian Belu. Am ales să fac ce îmi place și ce pot să fac mai bine” ANTRENORAT: „Deocamdată nu îmi doresc asta, sau cel puțin nu în următorii doi, cinci ani. După aceea, nu știu, voi mai vedea” EMIGRARE: „Imediat după ce m-am retras am primit o ofertă din Qatar, dar nu m-a tentat. Nici nu doream să plec”
Sportiva model și tranziția spre altă viață
MODEL: „Se mai întâmplă să mă mai oprească oamenii pe stradă să îmi zică că sunt un model pentru copii lor, sau că au trăit cu mine un anumit moment al concursului. Este foarte frumos să ajungi un model, însă înseamnă și foarte multe responsabilități” READAPTARE: „Mi-au trebuit vreo doi ani. După o viață petrecută în cantonamente, când aveai totul planificat, era destul de greu să te adaptezi la un stil de viață normal. Era foarte greu să susții un dialog care să nu aibă legătură cu domeniul de unde vii. A fost un pic mai greu, dar cred că am fost unul din cazurile norocoase” HOTĂ‚RÂRILE LUATE DUPĂ‚ RETRAGERE: „Mi-ar fi plăcut să am atunci pe cineva care să se ocupe de imaginea mea, însă managementul sportiv nu prea exista. M-am sfătuit cu părinții mei și cu antrenorii, care deși au rămas la Deva îi sunam să îi întreb dacă e bine sau nu să fac un anumit lucru” TENTAȚIA DE A PLECA AFARĂ‚: „Sincer, nu există așa ceva. Cred că se pot face lucruri frumoase și în România, mă simt bine aici, pentru că am alături familia, prietenii. De noi depinde să facem lucrurile să meargă, noi suntem pioni”
Rana care nu se vindecă și reîntâlnirea cu Rogge
APRECIERE: „Cred că momentul Sydney a contat foarte mult. Probabil a fost o asociere a oamenilor cu drama mea. Cred că fiecare s-a simțit la un moment dat în viață nedreptățit și de aceea poate că a fost și acea empatie cu situația mea” SYDNEY 2000: „Toți mi-au spus că nu este vina mea, însă asta nu m-a ajutat cu nimic. A fost o lecție de viață, una urâtă, de care acum vorbesc cu zâmbetul pe buze. Însă este dureros. Gândiți-vă la un copil care se pregătește pentru a fi cel mai bun, merge acolo, dă tot ce poate, face exerciții bune, urcă pe prima treaptă a podiumului și la sfârșit alții îi spun că nu este corect. Nu am înțeles niciodată!” MEDALIA INEXISTENTĂ‚: „Nu am făcut nimic oficial și nici nu cred că este momentul. M-am întâlnit cu Jacques Rogge când a fost în România, și-a pus mâinile în cap când m-a văzut și asta e. Dumnealui era președintele Comisiei care a dat verdictul în cazul meu” VINOVAȚI: „Nu am purtat ranchiună nimănui pentru ce s-a întâmplat acolo, nu am căutat să aflu vinovații pentru că nu m-ar fi ajutat, dar știu că am plătit scump. În gimnastică foarte greu prinzi două participări la JO, nu este ca la canotaj de exemplu că poți să te lași, faci un copil, apoi revii și iei medalie. La gimnastică o pauză de două zile se simte imediat la mobilitate și la orientare”
Prețul succesului și viața ca poveste
IMAGINE CURATĂ‚: „Am înțeles că sportul a fost viața mea până în acel moment și că de atunci începe altceva. Nu trăiesc în trecut, deși mă bucur de performanțele pe care le-am reușit, însă dacă mi se acordă atenție aș vrea să fie pentru ce sunt acum” ACCIDENTĂ‚RI: „Să nu credeți că a fost vreun concurs la care să nu fi mers cu dureri, însă trebuie să lași totul în urmă. Este un lucru normal la un sportiv de performanță, pentru că sunt mii de repetări, intervine uzura. Este un preț pe care trebuie să-l plătești, dar nu este obligatoriu, nu te forțează nimeni să faci asta” VIITOR: „Poate ar fi interesant să scriu o carte despre cum am trăit acea perioadă, concursurile, atmosfera de atunci, poate chiar și un documentar. Important este că acum m-am liniștit și sunt pregătită să înfrunt lucrurile pe care mi le va da viața”
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER