Fructele mâniei

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Dinamo a câștigat bătălia pe care a declanșat-o după primul clacaj pe teren propriu al sezonului. Era deja învingătoare înainte ca deciziile lui Teo Crăciunescu să fie puricate de CCA. Înainte, dar mai ales după. Și-a pregătit terenul pentru un război de durată. Cinci zile și-a plâns de milă, a făcut garagață pe mai multe voci. Dacă era în țară, Borcea ar fi scos echipa de pe teren, deși nu văzuse meciul, de parcă era un abonat UPC fără acces la rețeaua cu circuit închis a concurenței de cablu. Dinu s-a transformat într-un șoarece de arhivă, scotocind ca un procuror prin păcatele trecutului lui Ion Crăciunescu, omițând că, renegat de Dinamo, în ultimii ani înainte de Revoluție a tras la rame chiar în aceeași barcă alături de fostul arbitru vâlcean. 2+1, cârmaciul fiind, se înțelege, Valentin Ceaușescu.

Explicația pentru care Dinu le-a antrenat pe ASA și Scornicești, iar Crăciunescu era privit ca prim-solist în corpul de balet impresariat de Ion Alecsandrescu. În fine, asta e altă poveste cu cocoșul roșu-albastru.
Dinamo a stors tot ce se putea stoarce din două faze discutabile, fracțiuni de secundă din 180 de minute de joc. Un fanion fluturat la țâșnirea lui Niculescu la Craiova și pașii de dans care nu i-au ieșit lui Tamaș peste glezna adversarului. De-ajuns ca să se victimizeze și să pretindă echilibrarea balanței pe termen mediu. Adică să fie iarăși mai egală decât ceilalți, ca-n vremurile bune cu Lajos, când Buduru nu se rățoia la nimeni. Atunci însă, puțini își vor mai aduce aminte că Teo Crăciunescu n-a dat peste cap un meci cu totul oarecare.