Finala furată**

Am uitat deja că, până la urmă, a fost totuși finala CFR-ului, modelul de mercenariat pe care, de doi ani, mai toți încearcă să-l copieze și nu le iese mai deloc. Am uitat deja că a fost finala lui Culio, Deac, Dani, Mureșan sau Tony, cu un cap peste parteneri, fără să se ridice pe vârfuri ca premierul în pozele de grup. Nimeni n-a mai avut nici ochi, nici chef pentru fosta și actuala deținătoare a Cupei pentru că timișorenii au furat finala. Stânjenit, Mircea Lucescu se mai felicita o dată că nu s-a întors în balamucul ăsta. Călăii, închipuiți ori nu, și victimele care-și făceau dreptate cum le tăia capul se amestecaseră într-atât încât nu mai știai care sunt unii și care ceilalți. Nu-i mai deosebea nimeni. Chipul lui Mircea Sandu, omul negru după poliști, se multiplicase de sute de ori în galeria bănățeană. Prin comparație cu ce însemnau familia Agnelli și Juventus pentru Europa, Marian Iancu e un purice. Cât era Juve de colos continental, Agnelii n-a comandat retragerea de la festivitatea de premiere după o finală C1 marcată de o gravă eroare de arbitraj, care-l scosese din minți pe Platini, gata să-l strângă de gât pe Nicu Rainea. Juve a băut cupa amărăciunii și și-a strigat nedreptatea doar de a doua zi. Bucur și Karamianii au ratat o finală, dar Iancu a pierdut chiar două și acum își duce povara de a fi confundat cu Mircea Sandu, călăul.