Agonia

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Lăcătuș s-a întors la locul crimei din iarba însângerată de Lyon. Revenirea nu e altceva decât fructul conjuncturii, Lăcătuș fiind singurul câștigător fără vină în războiul dintre ultrași, Becali de-o parte, galeria de cealaltă, toți o apă și-un pământ încât te miri cum de nu se înghit. Dar care Lăcătuș s-a întors? Dacă antrenorul cuminte și șablonard, care se adapă doar din ce-a furat de la alții, într-un cuvânt doar un supraveghetor fără idei al preparatorului fizic, ca mai toți tehnicienii fudulei școli românești, atunci mai degrabă, nu, mersi!

Am mai văzut filmul ăsta, ca orice producție dâmbovițeană terminată în coadă de pește. Dacă Lăcătuș o va lua de unde s-a rupt filmul și s-a tocit entuziasmul, va continua să agonizeze. Trei, cinci etape, un retur. Până când roata se va mai învârti o dată. Inima și patima i-au rămas tinere, nealterate, dar fantezia fostului șeptar s-a rătăcit undeva pe drum, în timp, în rutină. Nebunia zămislitoare după care îi plouă în gură tribunei din Ghencea și care încă n-a zgândărit antrenorul așezat și ortodox din el, care ghicește schimbările post pe post, umbrela sub care se sugrumă fantezia și ideea sclipitoare. Stereotipurile, cărora pompos li se spune organizarea jocului, nu vor deznoda vreodată picioarele lui Semedo sau Stancu.