EDITORIAL „El trebuie să fie selecționerul României la barajul cu Turcia pentru Mondial!”. Manifestul tulburător al lui Gabriel Berceanu versus cel fără precedent de tranșant al lui Daniel Nazare

Informațiile de ultimă oră privind starea de sănătate a selecționerului României conturează două perspective.

Cronologic, raportat la apariția în spațiul public, cea confirmată de surse medicale și din fotbal prin informații publicate de ProSport, Golazo sau GSP descrie o suferință gravă, care a dus la înscrierea selecționerului într-un program național pentru o boală cronică și complexă, și în urma căreia s-a solicitat transferul tehnicianului în străinătate, dar acesta ar fi fost refuzat de medici tocmai spre a proteja starea lui medicală.

A doua perspectivă. Potrivit comunicatului oficial FRF, selecționerul „se află internat în spital pentru supraveghere medicală, unde urmează un tratament antibiotic, ca urmare a unei infecții subcutanate, iar evoluția este favorabilă”, se dezmint orice alte speculații iar mesajul selecționerului din spital este acesta: „Sunt bine, nu sunt motive de îngrijorare. Vă rog frumos să stați liniștiți, s-a exagerat foarte mult. Este pur și simplu un tratament pe care trebuie să îl urmez sub observație”.

Vezi galeria foto
6 poze

Dar episodul din această săptămână al rubricii „Două răspunsuri, o întrebare” cu Gabriel Berceanu și Daniel Nazare se concentrează exclusiv pe efectele sportive, pe care le are asupra echipei naționalei, realitatea incontestabilă care unește ambele perspective de mai sus: tehnicianul de 80 de ani se află internat la Spitalul Universitar din București, este la treia internare de la Crăciun până acum.

Vrea să plece de la FCSB! Prima echipă care e gata să-l transfere pe fotbalistul adus cu sute de mii de euro de către Gigi Becali

10:59

Turcii au reacționat când au auzit că Mircea Lucescu e grav bolnav și ar putea rata barajul pentru Cupa Mondială

10:29

Și mai sunt 50 de zile până la barajul Turcia – România pentru Mondial, perioadă în care ar fi trebuit deja să se desfășoare monitorizarea video și pe stadioane a jucătorilor din circuitul naționalei dar și a adversarilor, elaborarea strategiei pentru acest meci, a programului de cantonament etc. Cine ar trebui să fie selecționerul României la barajul cu Turcia? Întrebarea care a stârnit manifestul tulburător al lui Gabriel Berceanu și unul fără precedent de tranșant din partea lui Daniel Nazare. La final, ca de fiecare dată, tu oferi răspunsul, în sondaj.

Gabriel Berceanu: „El trebuie să fie, dacă fotbalul n-a ajuns o biată lume de armate private care se distrează pe miliarde de euro”

După ce am lucrat la naționala României cu 6 selecționeri, începând cu Victor Pițurcă și încheind cu Edi Iordănescu, dar și cu mai multe generații de tricolori, de la Răzvan Raț la Enes Sali dacă vreți, am învățat că echipele naționale au devenit (sau au rămas dintotdeauna?) o metaforă a armatelor naționale, cu exagerările inerente.

Zi de zi, jucătorii sunt angajații unor armate private, plătiți infinit mai bine decât în armata națională, unde sunt chemați doar pentru bătălii speciale, campanii continentale și mondiale. Recrutați pe criterii tot mai flexibile de naționalitate și, încă ne mai îndurăm să credem câțiva, pe baza unității de spirit, principii, credințe și neam. Fotbaliștii-„soldați” vin în cantonamentul național pe perioade determinate, iar faptele de vitejie de pe fronturile naționale le influențează parțial salariul „la privat” și cotele. Pe o piață a mercenariatului tot mai acut și mai „pe față”. E valabil și pentru antrenorii-„generali”, în trupe locale ori „sub steag”.

© FOTO:Razvan Pasarica/SPORT PICTURES

Chiar nu știu ce selecționer ar trebui să avem la barajul Turcia – România. Mi se pare un joc tâmpit, sincer, și voi explica de ce, mai jos. Însă, raportându-ne realist doar la antrenorii fără contract acum, în contextul indubitabil, și exclusiv pentru regulile jocului tâmpit, pot să întreb.

Ar trebui să fie Edi Iordănescu, generalul ultimelor mari bătălii câștigate și catalizatorul „soldaților” de azi? Foarte probabil. Dar cine poate garanta că lupte complet diferite se câștigă automat pe astfel de criterii și, mai ales, că generalii de succes se întorc în post pe principiul „la loc comanda”?

Ar trebui să fie Gheorghe Hagi, „soldatul” nostru suprem, dar care, făcut general peste noapte, când de-abia lăsase arma din mână și nu citise nici măcar o hartă strategică înainte, a eșuat? Și chiar dacă are, în paralel, propria armată privată acum?

De ce să nu fie Victor Pițurcă, vicleanul strateg al mai multor campanii triumfale? Nu au Ioan Ovidiu Sabău, Mircea Rednic, Ladislau Boloni ori Dan Petrescu echilibrul experienței și flerul necesare acestui pariu? Credeți că Adrian Mutu, doar pentru că a pierdut câteva lupte minore, nu posedă calitățile și destinul pentru a cuceri propria pagină de glorie tocmai printr-o bătălie de anvergură? O, dar atâtea palme ne dă istoria, câte pagini cu astfel de exemple a înghițit pe nemestecate!

N-ar trebui să fie Mirel Rădoi, dacă vrem să ne câștigăm și identitatea ca armată, sădind în potențiale victorii oglinda unor tranșee care nu se sapă doar cu ochii închiși? Și, mai ales, se sapă pentru ofensivă, nu doar pentru a săpa groapa altuia? Dar cum Mirel a fost soldatul pe care l-am idolatrizat toată adolescența și tinerețea mea, cât de obiectiv vreți să fiu când vorbesc despre el ca general?

© FOTO:Razvan Pasarica/SPORT PICTURES

După toate experiențele prin fotbalul ăsta, chiar nu știu cine ar trebui să fie selecționer peste 50 de zile, la Turcia – România. Dar mă încumet să cred că știu cine NU trebuie să fie.

Nu trebuie selecționer un tehnician aflat deja în curtea FRF, o variantă ultra comodă din toate punctele de vedere, ambalată convenabil în ecuația contextului presant și excepțional. Nici dintre secunzii actualului selecționer, nici dintre principalii altui lot național ori dinspre altă zonă federală. De ce? Pentru că ceea ce soldații au perceput mereu drept plutonier poate produce doar reacții „la plutonier” din partea lor, nicidecum minuni de mareșal, cum ne cere barajul de Mondial cu Turcia! Iar un ordin de Stat Major, a se citi decizie FRF, rămâne până la urmă doar un ordin, nu un destin!

Și n-ar trebui să ajungă selecționer conjunctural Mihai Stoichiță, fie și pentru declarația lansată în aceste zile la Fanatik: „Întotdeauna Hagi a fost prima opțiune”. Cum să ceri sinceritatea indispensabilă depășirii limitelor de la jucătorii noștri într-un baraj de Mondial când trâmbițezi cu nonșalanță așa ceva și când știm foarte bine, amândoi, că e un mare neadevăr?!

Nu trebuie un selecționer care, riscându-și pe bune cariera prin acceptarea unui mandat ce debutează cu astfel de provocare, să se și comporte ca atare. Adică punându-și public și în vestiar sacrificiul personal mai presus de moment, de soldați și de misiune. Oricum, în raportul de forțe cu Turcia, părem de sus o armată cu maximum două-trei rachete, în spatele cărora dosim o sacoșă din rafie plină cu arcuri și praștii. Iar bătălia se dă la Stambul, unde nici fântânile nu le putem otrăvi măcar. Dacă ne permitem un general îmbuibat de sine și de context, adio spirit de echipă care ne-ai salvat de-atâtea ori din misiunile aparent imposibile!

Nu trebuie să fie un selecționer căruia să îi fie propus un mandat de doar două luni plus prelungire, adică unul dependent total de bătălia cu turcii. Și, mai ales, nu trebuie să fie un antrenor care să accepte, chiar dacă i se propune, un astfel de mandat! Multe, puține, câte sunt ele, nu poți încredința șansele României într-un baraj de Mondial pe mâna cuiva care doar acceptă ocazia unui loz nesperat în carieră.

Dar dacă fotbalul n-a ajuns doar o biată lume de armate private distrându-se pe miliarde euro, aici ar trebui să se oprească toată discuția: selecționerul României la barajul de Mondial cu Turcia trebuie să fie selecționerul care a calificat echipa la acest baraj. Chiar dacă rămân convins că unitatea dintre actualul selecționer și tricolori s-a pierdut aici, așa e firesc, așa e drept, logic și în firea fotbalului. E dincolo de șanse, de orgolii, de tot. Punct.

Iar dacă suferința selecționerului, fie și numai în urma unei gripe mai complicate ori numai din cauza unei infecții subcutanate, l-a împins spre trei internări succesive la 80 de ani, ce facem noi acum și aici rămâne doar o joacă tâmpită. Mă rog cu tot sufletul să îi dea Dumnezeu sănătate!

Oricât ne-am amăgi și mistui zilnic prin fotbal, viața rămâne mereu Mondialul suprem. Pentru că, mai bun sau mai rău, mai lung sau mai scurt, e singurul Mondial care ne e dat fiecăruia. Și mai ales pentru că e singurul Mondial la capătul căruia ajungem să prețuim preliminariile mai mult decât turneul final.

Daniel Nazare: „Trei soluții clare, Iordănescu, Hagi și Rădoi. Dar votez cu el!”

Mircea Lucescu, ne place sau nu, este istorie pentru fotbal. Și una prodigioasă. Când te internezi de trei ori într-o lună de iarnă într-un spital de urgență, când ai probleme cardiace, când ai 80 de ani, sănătatea și viața sunt pe primul loc. Nu există concesii.

Știu, vin unii, deștepți și vizionari, și ne contrează amintindu-ne că Lucescu e un fenomen și va veni în baston la Mogoșoaia, legat la ochi, zburând ca Superman. Merge de o discuție la clasa zero, la Școala Altfel, dar nu la noi ăștia sănătoși (măcar) la cap. Astea sunt basme, nu realități. Viața unui om e mai presus de orice. E un curs firesc al istoriei, natural, real. Când forțăm lucrurile se pot întâmpla tragedii. Și nu e cazul.

Mă întrebam, tot într-un editorial din ProSport, la numirea actualului selecționer, cum va suporta la 81 de ani împliniți „arșița” americană, dacă ne vom califica la Mondiale. Am primit multe jigniri, amenințări, „scuipați virtuali”, înjurături online (din alea din 3-4 litere) și epitetul de „dezaxat”. Dacă aș atrage atenția acum, probabil că ar fi un cor mai puțin sonor. Nu vreau să fiu nimic, nu-mi plac profeții, vreau să privim realitatea în față, nu să ne prefacem că n-avem oglindă. Să dăm și cu capul în oglindă, mai bine s-o spargem, dar să nu o aburim! Adevărul doare, dar să știm adevărul!

FOTO: Vasile ANTONIO/SPORT PICTURES

Răzvan Burleanu pare o fată mare, rușinat să ia decizii, „vai, cum să-l supărăm pe domnul Luce!”. Mihai Stoichiță mai avea puțin și relata că Mircea Lucescu dansează de fapt prin casă, cu muzica dată la maximum pe Etno TV. Gino Iorgulescu are alte treburi. Toți ceilalți antrenori tac, să nu-l supere pe legendarul Mircea Lucescu. Nici măcar moderatorii tv, vocali la fiecare fază de arbitraj din Superliga și „preș” în fața lui Gigi Becali, nu și-au pus o întrebare de bun simț: „Ce selecționer avem la barajul Turcia – România pentru Mondial?”.

Era evident din startul lui ianuarie că trebuie să ne întrebăm asta. A trecut degeaba o lună. Eu văd trei soluții clare, de discutat fiecare, cu plusuri și minusuri: Edi Iordănescu, Mirel Rădoi și Gică Hagi.

EXPERIENȚA LUI EDI IORDĂNESCU. Știe lotul, are o carte de vizită la FRF care-l recomandă, i se spune că e norocos și, da, avem nevoie de un selecționer „bulănos”. Nu vreau să văd unul care se lamentează că a luat gol în minutul 90+6, că mingea era dezumflată, că arbitrul n-a trecut prin curte pe la Vassaras ca să ia „sfânta împărtășanie” UEFA. Relația Edi Iordănescu – Răzvan Burleanu pare una excelentă. Singura temere e că, până dă un răspuns Edi Iordănescu (ăsta e stilul lui enervant, nu știu dacă s-a purtat așa cu femeile când era curtat!), s-ar putea să vină Paștele. Și meciul e înainte de Paște cu trei săptămâni.

REVANȘA LUI GICĂ HAGI. „Coșmarul” Slovenia îl urmărește și vrea să demonstreze că a fost doar accident. Din punctul ăsta de vedere, da, merită. Dar conflictul de interese, el fiind patron la Farul Constanța, e prea mare și vom avea nenumărate scandaluri la națională. Cred că va fi o negociere, nu cred că se va concretiza numirea lui. Nu poți în politică să fii și prim-ministru, și om de afaceri în același timp. Și nici selecționer și proprietar, în fotbal.

PRINCIPIILE LUI MIREL RĂDOI. Energie mare, antrenor cu viziune nouă, modernă, occidentală. Este însă labil, poate ceda la un scurtcircuit al șefilor săi, la o vorbă, la o influență. Nu s-a înțeles cu niciun patron pe termen mediu și a plecat imediat cum i s-a părut ceva suspect. Nici azi, după atâtea luni, nu ne-a spus de ce a demisionat de la Universitatea Craiova. E ca și când îl pui pe grădinar să-ți sădească roșii și castraveți, iar peste trei luni nu-l mai găsești la recoltă și vezi că apar în același loc… cartofi și ceapă roșie.

Votez cu Edi Iordănescu dintr-o mie de motive, dar în primul rând pentru că știe mai bine ca oricine lotul național de azi, plus că a reușit niște performanțe.

FOTO: SportPictures

Nu-mi place, ba chiar mă irită!, când face pe deșteptul, când intenționează să fie mai mult decât e, când face pe diplomatul deși nu e cazul, atunci când se enervează și nu admite că în carieră a fost ajutat de tatăl său. La fel ca Răzvan Lucescu, n-a mâncat usturoi și s-a spălat atât de tare pe dinți încât crede că nu mai miroase.

Cum ar fi dacă ar recunoaște? „M-a ajutat, însă eu am demonstrat că sunt bun”. Alții n-au fost ajutați dar, chiar dacă ar fi fost împinși ca în metroul din Beijing, tot niște antrenori mediocri ar fi rămas. Chiar îl susțin la ultima teorie, dar las-o așa cu „Father Chicken”, nu mai dezminți, că nu are rost. Nu dă bine.

Dacă în turul 2 al alegerilor prezidențiale se alege un candidat din doi, eu votez acum cu unul din trei. Edi, la treabă! Că pe turci, în istorie, i-am bătut acasă, niciodată în deplasare! Răzbună istoria și vei rămâne în istorie!

 Loading ...