„Inima mea de şaişpe ani / Crede că oamenii spun exact ce simt, ce gândesc, / Spun „da” când e da, / Spun „nu” când e nu / Şi-a crezut că aşa eşti şi tu.” Semnat de Dan Teodorescu şi Delia, acest manifest al candorii decretează că francheţea semenilor e un vot de încredere pentru specia umană. Aceeaşi specie care aruncă în aer spitale şi îşi trimite bătrânii descărnaţi să cerşească pe la garduri. La şaisprezece ani n-ai cum să fii ponderat şi înţelept. Ar fi trist dacă s-ar întâmpla aşa; ar fi grav de-a binelea. La şaisprezece ani îţi pui aripi şi decolezi spre albastrul cerului, în căutarea unei iluzii cu păr blond şi ochi verzi, din care sorbi absolutul. E de văzut ce faci după ce mai trece un an, ieşi din rama cântecului, împlineşti şaptesprezece ani, te cheamă Adrian Mazilu şi eşti invitat să joci un rol în filmul „The Brighton Side of Life”.
Ce faci atunci? Te maturizezi peste noapte? Puţin probabil. Graniţa dintre doi ani de adolescenţă e o simplă convenţie, nimic mai mult. Şi atunci? Atunci rămâi mai departe în mrejele visului, fie el şi cu ochii deschişi. Şi crezi că oamenii spun exact ce simt, ce gândesc, chiar dacă, departe de cântecul lui Taxi şi al Deliei, ei sunt agenţi de jucători, antrenori, patroni, preşedinţi de club sau investitori. Dacă în ei nu te poţi încrede, atunci în cine? Dacă ei nu-ţi vor binele, cine să ţi-l vrea? Iată o primă posibilă întrebare cu două răspunsuri. „Ei” îşi vor întâi binele propriu, cămaşa oricui fiindu-i mai aproape decât haina, iar tu ai face bine să le urmezi exemplul. Şi să ştii că de la tine pleacă tot, în ciuda vârstei fragede, în ciuda imaturităţii, în ciuda avalanşei de vorbe mieroase care pentru atât de mulţi încep prin a fi combustibil şi sfârşesc prin a fi săculeţi cu nisip legaţi de glezne.
Trebuie să fii primul care-şi vrea binele, Adrian. Iar asta înseamnă câteva lucruri. Unul este felul în care îţi vrei privi colegii după ce, transferat fiind în Anglia, vei continua rodajul la Farul. Dacă te vei uita la ei fie şi cu un milimetru de mai de sus decât o făceai cu câteva luni în urmă, toată lumea o să aibă de pierdut. E greu să te fereşti de muşcătura infatuării, mai cu seamă după ce precocitatea şi talentul ţi-au fost consfinţite prin contract afară. Dar n-ai încotro şi trebuie să te fereşti. Altminteri, în loc ca afacerea să fie profitabilă pentru toată lumea (win-win, în corporateză), ea va risca să se fisureze şi să devină, în aceeaşi corporateză, loss-loss. Când îţi vei regăsi colegii din vestiar, indiferent unde vei juca, rămâi cu capul pe umeri. Şi nu te lăsa amăgit de complimentele presei sau ale celor care au interesul să-ţi pună panglică şi să te vândă. Dacă tot eşti o marfă umană – fiindcă asta eşti, să nu lăsăm ipocrizia să ne umbrească simţul realităţii – , măcar fii o marfă cu discernământ şi cu onoarea a ceea ce faci. Pare o vorbă de clacă, dar nu e. Poate că tocmai laudele te-au adus să faci două meciuri slabe unul după altul, cu toate alibiurile pe care le invocă oamenii de la club. Îndrăgostirea de sine duce la trufie şi la pierderea dreptei cumpene. Ar fi păcat, mare păcat să ajungi aici, Adrian, şi să constaţi că ai pierdut meciul înainte de a-l începe.
Ar mai fi multe lucruri de zis. Mă opresc la două. Primul ţine de raportarea la precedente. Mai simplu spus, înainte să joci primul meci cu tricoul noii echipe, află ce s-a întâmplat cu alţi privilegiaţi care au părut să tragă un loz bun. Povestea nu e de azi, de ieri. A existat cândva un foarte tânăr Cătălin Munteanu, făcut pachet şi vândut în Spania pe la şaptesprezece ani – ca să vezi coincidenţă. Ştii ce s-a întâmplat cu el? N-a ştiut cum să se întoarcă mai repede şi, avariat de contactul cu un spaţiu ostil, şi-a pierdut o bună parte din potenţial. La fel, a existat cândva un foarte tânăr Alin Stoica, plecat după aceeaşi reţetă şi silit la rândul lui să capoteze, după ce-i marcase Realului pe Bernabeu, deşi zestrea genetică şi talentul i-ar fi dat dreptul la altceva. Şi există cazurile recente, de care fără îndoială că ştii: Man şi Moruţan, Mihăilă şi Drăguş, plus alţii şi alţii. Depinde în primul rând de tine să nu îngroşi rândurile blazaţilor, eşuaţilor sau nelimpeziţilor. Iar pentru asta e nevoie de ceva dincolo de dribling şi demarcare. E vorba despre inserţie socială, culturală şi comunitară, cu toate ramificaţiile ei.
Al doilea lucru este justificarea de tipul „Lăsaţi-l, e doar un copil necopt, are timp să crească”. Oare aşa să fie? Nu cumva tocmai cocoloşeala asta îţi poate adormi reflexele şi instinctele de performanţă, invitând la culcatul pe-o ureche, în ideea scarlett o’hariană că „şi mâine e o zi”? Şi nu cumva Freddie Mercury are un cântec care se cheamă „Times Waits for No One”? Crede-l, dragă Adrian, ştie ce spune şi ce cântă. Şi să ştii că e un cântec pe care l-au ascultat, cu bune rezultate, şi alţi băieţi care la noi ar fi putut trece drept „copii necopţi” şi puşi la păstrare pentru mai târziu. Poate că ai auzit de ei: copilul Haaland, copilul Bellingham, copilul Musiala, copilul Reyna, copilul Adeyemi şi aşa mai departe. Îţi urez să li te alături, Adrian, chit că acum distanţa e mare. Cum spuneam, depinde în primul rând de tine s-o micşorezi sau s-o faci să dispară. Succes, modestie şi curaj.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER