Am povestit pe larg episodul într-o carte, îl comprim aici în rama unui articol de ziar. E vorba de primul fotbalist pe care l-am cunoscut personal şi de primul autograf din viaţa mea. Sigur, asta dacă nu pun la socoteală puzderia de doiuri şi de treiuri pe care profesoara de matematică Edith Maxim, de la fostul Liceu 32, a ţinut morţiş să mi le treacă în carnetul de note cu semnătură, după ce nu izbutisem să dau de capăt problemelor din Arimescu, Gheba şi Olivotto. Autograful în cauză l-am primit de la Nelu Pădureanu, pe atunci extremă stânga la Vulturii Lugoj şi, în timpul liber, pescar, ca mai toţi fotbaliştii lugojeni, îndeosebi Jáncsi Kiss, alintat tocmai din acest motiv „Scobarul”. Nelu tocmai se suise pe bicicletă şi se pregătea să plece la antrenament, când s-a trezit abordat de mătuşa mea, Neta, care mă trăgea după ea, făcându-se că nu-mi observă stinghereala şi bujorii din obrăjori.
„Tu, Neluţule, fii bun şi dă-i un… na, un autograf lu’ asta mic al meu de la Bucureşti, ţucu-ţi nasul”. Fotbalistul s-a oprit din mers, s-a sprijinit cu picioarele în pământ şi s-a scărpinat încurcat în cap. „Cum adică, tanti Neta?” Mătuşa s-a întors spre mine, conştientă de impas. „Cum adică?” Întrebarea era oportună. Dintre cei trei, eram singurul care ştia ce era ăla autograf. Aflasem de la mama, care avea o colegă de serviciu la Tarom, la contabilitate, iar colega asta primise, făloasă nevoie mare, trei autografe în aceeaşi lună: de la Doina Badea, de la Calistrat Cuţov şi de la Cliff Richard. Pentru mătuşa Neta şi pentru Nelu Pădureanu, autograful ar fi putut fi la fel de bine o armă de foc, un fruct exotic, un animal de casă sau o piesă de schimb la maşină. Am dezlegat misterul, cu o uşoară umflare în pene. „Scrie-i copilului cum te cheamă pe-o hârtie”, l-a rugat Neta pe fotbalist. „Păi, nu ştie cum mă cheamă?”
Chestiunea s-a rezolvat până la urmă, dar cu mai multe strădanii decât mi-aş fi imaginat. Printre altele, fiindcă plecasem la vânătoare fără puşcă – nu aveam nici măcar un petic de hârtie pe care vedeta mea locală, idolul care stătea pe strada paralelă cu cea pe care locuiau ai mei, să-şi poată trece numele. Nelu s-a întors acasă, a luat în grabă o pagină din caietul copilului şi mi-a făcut pe plac. Iar eu am fost din cale-afară de fericit fiindcă aveam, în fine, un autograf de fotbalist. Mă rog, nu era el de la Dumitrache sau de la Dobrin, dar cine ştie ce fuoriclasse celebru ar fi putut să iasă mai târziu din cunoştinţa mea de pe malul Timişului?
Anii trec pe nesimţite, ceea ce-i face, vezi bine, nesimţiţi. După mai bine de patruzeci de ani de la episodul evocat, m-am revăzut cu Nelu Pădureanu în tribunele Stadionului Municipal din Reşiţa, o fostă arenă vie şi ticsită de lume, care cocheta acum cu statutul de ruină mâncată de timp şi de nepăsarea edililor. Prilejul reîntâlnirii a fost meciul de promovare în Liga a III-a, pe teren neutru, dintre Vulturii Lugoj, fostă Auxerre Lugoj, fostă CSM Lugoj, fostă Vulturii Textila Lugoj, şi Pandurii Cerneţi. Ne-am recunoscut imediat, ne-am îmbrăţişat, iar Nelu a scos din portofel o carte de vizită şi mi-a cerut un autograf. „Cum adică?” l-am întrebat.
Care e rostul acestei amintiri? Poate de reverenţă făcută lui Oscar Wilde, care a observat că „amintirile sunt jurnalul pe care îl ţine fiecare dintre noi”. Poate de gând întors spre o copilărie înmuiată în ceaţă şi lumină. Sau poate de invitaţie de-a ne întoarce spre semenii noştri cât încă sunt printre noi, cât încă au semne vitale, bucurii şi necazuri, împliniri şi deziluzii. Admiraţia declarată pentru seamănul plecat e doar o formă de-a te crede mai important şi mai bun decât eşti de fapt. Cuviincios este să-i preţuim pe oameni cât se pot bucura de preţuire. Aşa cum au făcut portarii spanioli (şi nu numai ei) etapa trecută, când au apărat cu toţii în tricouri negre, spre a se înclina în faţa lui José Ángel Iribar Kortajarena, zis „El Xtopo”. Iribar, căruia Zoltan Crişan i-a marcat un gol printre picioare chiar pe Santiago Bernabéu, a împlinit zilele trecute optzeci de ani. Iar onorarea lui simultană pe atâtea arene îi va fi netezit pesemne, măcar pentru un minut, ridurile bătrâneţii.
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER