Adică erect-oral, fiindcă sexul, să nu fim pudibonzi, presupune şi aşa ceva. Sigur, presupune şi consimţire, oricât de bogate ţi-ar fi conturile şi palmaresul. Fotbalul e, din păcate şi de multă vreme, un domeniu în care condiţia exceptatului se manifestă fără fard şi fără stil. Nu e singurul domeniu. Politica livrează la rândul ei cazuri peste cazuri de inşi care se cred deasupra reglementărilor, normelor şi cutumelor. Inşi a căror „forma mentis” pune pe primul loc bunul-plac. Îi ştim: senatorul care se deplasează cu elicopterul de la Suceava la Bucureşti pentru a-şi trata o diaree, ministrul care foloseşte coloana oficială de peste 1600 de ori în zece luni, inclusiv ca să meargă la cosmetician, colegul care e absolvit după ce omoară doi oameni cu maşina. Plus alţii şi alţii.
Bunul-plac operează şi în fotbal, mai cu seamă după ce se termină meciul şi începe distracţia. Iar distracţia preferată a multora – fără ca asta să aibă ceva infamant – e clubul. Vâltoarea lui policromă, energiile care se descătuşează acolo, pulsaţia muzicii şi conţinutul paharelor compun decorul unde începe de multe ori abuzul. Cu prolog sau fără. Cu perdea sau fără. Cu o vorbă decoltată sau cu o mână pusă unde nu trebuie. Fotbalistul celebru sau măcar cunoscut iese la rampă tocmai în numele notorietăţii de care se bucură. Pe circuitele lui intime se găsesc două enunţuri cu forţă de principiu: 1. Eu sunt X şi îmi pot permite orice. 2. Eu sunt X şi, permiţându-mi orice, n-o să păţesc nimic. Impunitatea pare scrisă în codul abuzatorilor vestiţi. Misecuvenismul, de asemenea. Pentrucăputismul, la fel.
Dani Alves e un nume de pe o listă lungă şi urât mirositoare. Nu va fi ultimul, fără îndoială. Se va găsi mereu altcineva care va produce o traumă despre care va vorbi doar victima, pentru ca apoi el, agresorul, să ridice din umeri, ca dezvinovăţire, şi să spună „Da, dar eu am jucat la Cupa Mondială” sau „Da, dar eu am înscris în Liga Campionilor”. Pe listă sunt nume celebre, după cum se ştie. Robinho sfidează o planetă întreagă şi azi, după ce notorietatea şi absenţa unui acord de extrădare l-au scăpat de detenţie. Omul dă cu tifla fără să fi arătat vreodată mustrări de conştiinţă. Benjamin Mendy a fost achitat pentru mai multe capete de acuzare, deşi vinovăţia lui era limpede şi cerea o continuare penală. Alţii şi alţii au scăpat folosindu-se de ascuţimea avocaţilor, de chichiţe exploatabile sau de complicitatea unui sistem care-l sancţionează pe omul de rând, dar îl ocroteşte pe cel celebru. De ce? Aici e-aici. Fiiindcă făptaşul cochetează cu patrimoniul naţional sau mondial. („Sigur, X a greşit, dar la câte a făcut pentru ţară – sau pentru fotbal – merită clemenţă.”)
În Spania şi Brazilia, în Italia şi Franţa, vara sau iarna, fotbalul erectoral nu ia pauză. Poate că ar lua, mai ştii?, dacă tribunalele ar rosti două-trei sentinţe severe cu executare. Până atunci, gunoiul va fi îngropat în continuare sub preş, iar hormonii faimei îşi vor face mai departe de cap. Victimele vor suferi abuzuri emoţionale cărora nu le putem intui sau măsura adâncimea. Ei, făptaşii, îşi vor relua locul la bar şi în societate, ştiind că într-o bună zi va veni rândul altor creaturi cu forme frumoase să încapă, la propriu, pe mâinile lor. Şi de undeva din subsolul opiniei publice se va isca murmurul care – poveste veche – o acuză pe victimă şi-l cauţionează pe agresor: „Ei, las’, că şi ea e poamă. Când vii cu rochiţe de astea, înseamnă că o cauţi.”
Sigur, pe lângă Benjamin Mendy, Dani Alves pare de-a dreptul cast. Timothy Kray, procurorul care se ocupă de cazul Mendy îl prezintă pe fotbalist drept „violator în serie” şi face o afirmaţie preluată de toată presa: „Faima este o acoperire foarte bună pentru a ascunde partea întunecată a vieţii cuiva”. Iar faptul că un prădător ca Mendy se pregăteşte să scape basma curată nu e altceva decât o invitaţie la noi abuzuri. Măcar din motivul ăsta şi tot ar trebui ca, odată găsit vinovat (şi numai în cazul ăsta), Dani Alves să rămână închis. Fără eliberare pe cauţiune, fără retragerea plângerii, fără niciunul dintre artificiile care permit sustrageri şi eschivări. Ar fi un bun exemplu şi un bun început. Poate că misecuvenismul care sigilează fotbalul erectoral va lua o pauză sau se va dilua. Fiindcă, să nu fim copii, de încetat nu va înceta niciodată.
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER