PETRESCU 50 | „Dom’ colonel”, P.R.-ul lui Dan. „Asta e caseta tehnică de la un meci cu FC Olt. A primit doar nota 6, dar Dănuț mi-a povestit că a jucat mult mai bine”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Probabil că Dan Petrescu e unicat în fotbalul nostru. Acum, la 50 de ani, arată exact ca la aproape 20 de ani, la ceasul debutului în Divizia A. Poate ici, colo câte un fir alb pe la tâmplă, ceva sute de grame îndesate pe la burtă sau pe coapse. Altminteri, copia fidelă a celui cu trei decenii mai tânăr. Unde a ascuns oare Dan Petrescu toți acești ani, asta rămâne un mister.

Dan Petrescu s-a bucurat de cel mai eficient, insistent și devotat poate P.R. din întrega istorie a fotbalului nostru. Chiar tatăl său. L-am cunoscut după Revoluție, atunci când am propus în paginile revistei „Sport” un reportaj despre Dan Petrescu. Ne-am întâlnit în propriul apartament, aflat bineînțeles la o aruncătură de băț de stadionul Ghencea. „Aici a crescut Dan”.

N-am înțeles dacă se referea la apartament  sau la terenul din Ghencea.

Pe masa din sufragerie a pus un album cu fotografii. Era imens. Îl presărase, cum fac absolut toți părinții de fotbaliști, cu multe cronici decupate din ziarul „Sportul”. „Asta e caseta tehnică de la un meci cu FC Olt (n.a.- unde fusese împrumutat alături de Ilie Dumitrescu). A primit doar nota 6, dar Dănuț mi-a povestit că a jucat cu mult mai bine”, îmi reproșa.

Poli Iași, fără antrenor! Tibor Selymeș, din vacanță: ”Aștept deciziile care vor fi luate pentru viitorul clubului”

15:41

Se laudă că l-a luat pe Mihai Toma la FCSB: „Am văzut ce alții nu văd”

15:41

Iar reproșurile aveau să revină atunci când albumul cu amintiri deschidea paginile dedicate echipei naționale. Se stinseseră deja ecourile Mondialului italian din ’90, dar Petrescu-senior părea încă marcat, avea vocea stinsă când amintea de accidentarea gravă a fiului care l-a ținut departe de Coppa del Mondo. „A avut ghinion, asta e, se mai întâmplă. M-a durut însă că în toată această perioadă dificilă și tristă nu l-a întrebat nimeni de sănătate de la echipa națională”.

Parcă venise sfârșitul lumii. Ratase, ce-i drept, Coppa, dar nu avea să mai lipsească de la niciun turneu final la care se calificase naționala până în 2000.                

Pe atunci cariera lui Dan Petrescu era abia la primele pagini scrise, era în plină detentă. Peste numai câteva luni urmau despărțirea de Steaua și transferul la nou promovata în Serie A Foggia. Așa le-a rânduit viața profesională, am avut șansa și primului interviu cu Dan Petrescu ca jucător în Serie A. L-am reîntâlnit în fața blocnotesului și a reportofonului la începutul lui ’92 la Telese Terme, acolo unde fusese cazată naționala la Mondialul italian.

Prin intermediul P.R.-ului de la București era la curent cu tot ce se întâmpla acasă și, evident, cu tot ce se scria despre fundașul Foggiei. Treptat aveau să se multiplice numărul meciurilor și al golurilor la Foggia, Genoa sau la Chelsea, iar în paralel se înmulțea numărul vizitelor P.R.-ului fie în redacția Sportului românesc, fie în cea a ProSportului. A lui „dom’ colonel” cum îi plăcea să-i spună fostul coleg de la ProSport, Dan Cărpinișan, fan pătimaș al lui Manchester United și, conjunctural, tobă de carte în ce-l privea pe Dan Petrescu.        

În loc de încheiere, o remarcă. Uneori, telefoanele sau vizitele în redacție ale P.R.-ului lui Dan Petrescu picau prost, într-un moment nefericit, deveneau sâcâitoare prin frecvență. După „dom’ colonel” n-ar fi trebuit să existe vreo ediție de ziar fără un articolaș sau măcar o știre despre Dan Petrescu…

Nu l-am simțit însă vreodată pe P.R.-ul ad-hoc că încearcă să cosmetizeze vreo ieșire în decor a fiului, să ascundă sub preș vreun meci pe care e cel mai bine să-l uiți degrabă. De luat aminte, dragi părinți.