Britanicul Taylor nu fluierase încă jumătatea partidei România – Muntenegru că pe Facebook și la TV șiroiau deja verdictele, adjectivele, soluțiile. Daum ăsta e un dobitoc, uite cum jucăm, e inadmisibil, ce caută Săpunaru la închidere, de ce e Bicfalvi în teren, a venit drogatul ăsta să strice și ce era bun, înainte măcar știam să ne apărăm, acum nici de asta nu mai suntem în stare, să vină Pițurcă, să vină Iordănescu, de ce nu e niciun stelist în teren, înghesuim jocul pe centru, n-avem nicio idée de joc, e haos, panică, panică, panică. Panică!
Suntem educați, presați, formați să nu mai avem răbdare. Să vrem totul pe loc, ieri, dacă se poate. La FIFA 2016 și Football Manager n-ai nevoie de timp să faci o echipă. Într-o jumătate de oră, gata! Câștigi titlul mondial. Cum România e pe ultimul loc în Europa la cărți cumpărate/citite, nu are rost să invocăm timpul necesar să termini un roman – acolo ne-ar da cu virgulă. Așa că reper rămâne filmul. În filme, totul se termină într-o oră și jumătate, hai două. Pac-pac! Și, cu asta, ajungem la TV. De cel puțin un deceniu, Gigi Becali – un infractor condamnat în trei dosare, în total, la peste 10 ani de închisoare – tronează pe micile ecrane. E regele, domnul și stăpânul lor. Avem deja cel puțin o generație de români care a crescut cu el în casă. Pac-pac! Totul se petrece la TV, viața e un continuu reality-show, lucrurile se întâmplă azi, acum, în clipa asta. Antrenorii sunt schimbați de două, trei, cinci ori pe sezon, uneori la pauză, jucătorii trebuie să demonstreze imediat, să dea gol de la prima atingere de balon.
Ironia e că până și această nebunie, această frenezie a neantului, această grabă către nicăieri nu li s-a putut induce telespectatorilor decât în timp. Treptat, publicul a fost adus la nivelul lui Gigi Becali. La început, se râdea când vorbea patronul Stelei. Acum, oamenii îl ascultă, îi preiau ideile.
Azi pare firesc să țipi că antrenorul e un prost după primele 25 de minute din primul său meci. E bizar să NU faci asta.
România a jucat prost cu Muntenegru. Dar cu Albania, la Euro, a jucat bine?
OK, România a jucat prost cu Muntenegru. Indubitabil. Dar la ce trebuia să ne așteptăm? Stoichiță acuză jocul încâlcit, fără orizont, cu fotbaliști puși pe alte posturi, unde s-au simțit inconfortabil. Așa e, Săpunaru și Bicfalvi nu au dat cel mai bun randament. Dar vi se pare cumva că România a jucat cu Muntenegru, la Cluj, mai prost decât cu Albania, la Euro? Sau cu Elveția, la același turneu final? S-a câștigat, cumva, vreun meci acum trei luni, în Franța, am prins vreo semifinală la Europene și Daum a venit să facă praf o generație excepțională?
Când îl arătăm pe neamț cu degetul după 1-1 cu Muntenegru trebuie să ținem minte că:
1) e un antrenor nou, străin, într-un fotbal cu care nu a avut niciodată decât, în cel mai bun caz, legături întâmplătoare, până acum;
2) federația nu i-a pus la dispoziție nici măcar un singur meci amical înaintea debutului în preliminariile Mondialelor;
3) nefamiliarizat cu jucătorii, s-a agitat mult în ultimele săptămâni, dar omul a venit cu ideile lui, dintr-o altă lume, și are nevoie de timp să se dezmeticească. Și Boloni, când a venit la națională, în 2000, voia să facă o echipă cu jucători de gabarit. După ce a pierdut primul meci, un amical cu Polonia, și a organizat două trialuri, s-a răzgândit;
4) cam toate echipele care participă la turneele finale au scăderi de formă în startul următoarei campanii de calificare. Excepțiile întăresc această regulă, iar unele naționale reușesc să traverseze momentul cu bine fie datorită norocului, fie unor sclipiri ale unor jucători de mare clasă. Noi nu am avut duminică, în teren, nici noroc, nici jucători de mare clasă;
5) nivelul fotbalului din România e într-un recul dramatic. Uitați-vă ce campionat stă în spatele acestei naționale! După 6 etape, o echipă are -10 puncte, iar alta -6!
În lumea fotbalului românesc se știe realitatea, doar că, foarte adesea, suporterii sunt mințiți cu bună-știință, amăgiți și derutați cu declarații și informații nerealiste. Vi se spune, stimați cititori, ceea ce doriți să auziți. Puțini își asumă riscul de a fi înjurați doar pentru a spune adevărul. Antrenorul dinamovist Ioan Andone a preferat, cu patru zile înaintea „catastrofei” de pe „Cluj Arena”, să fie sincer, în interviul acordat ProSport: „O să avem probleme cu echipele pe care zici că le bați mai ușor. Șansele să ne calificăm sunt mici, în opinia mea. Cunosc Kazahstanul, care a crescut foarte mult ca fotbal. A crescut mult fotbalul și în țările astea. Că aici e problema. Uite, Muntenegru… Ca valoare în grupă, suntem pe locurile 3-4. Cam acolo o să și terminăm”. Deci, se știe. Se știa. În lumea fotbalului, antrenorii și jucătorii cunosc realitatea. Doar că mulți dintre ei preferă să nu vă spună ce gândesc.
Ce trebuie să știți când unii conducători de cluburi vă spun că neamțul trebuie dat afară și adus în loc un român verde
Sigur că și Christoph Daum a făcut niște greșeli. Unele dintre ele sunt scuzabile, pentru că un antrenor nu-și poate da seama ce pot fotbaliștii doar din antrenamente. E greu însă de înțeles de ce a ales să supraliciteze calitățile jucătorilor. Daum a ridicat singur așteptările suporterilor vorbind despre o echipă „cu foarte multe atuuri”, despre o națională care „va ataca și atunci când nu are mingea”. De ce să spui așa ceva când e clar că nu ești acoperit de fapte?
Aici, Daum a făcut, probabil fără să știe și fără să vrea, chiar jocul celor care-l critică încă de când a venit, furioși că au scăpat de sub control naționala. Vă amintiți că și Răzvan Lucescu era călcat în picioare metodic, sistematic, înainte, în timpul și după finalul meciurilor, în direct și pe toate posturile TV, de „corifeii” care au falimentat fotbalul românesc. Clanul Becali, Borcea, Iancu îl desființau, vezi-Doamne, pentru că naționala juca prost. În substrat „uitau” să vă spună că Lucescu junior avea marele păcat de a nu le răspunde la telefoane și la comenzi. Veți spune că România n-a jucat nimic cu Răzvan Lucescu. De acord. Dar astă-vară, cu Iordănescu, a jucat? Dar cu Pițurcă, în barajul cu Grecia, din 2013, a jucat? Dar acum, cu Daum? Criticând antrenorii, ne mințim singuri în privința jucătorilor. Realitatea e că aceasta ne e valoarea. Ultimele rezultate spun că suntem egalii Muntenegrului și sub Albania. De aici plecăm.
Firesc ar fi să înțelegem asta, să avem răbdare, să-l credităm pe noul selecționer – dacă tot a fost adus – și să susținem naționala. Asta e situația: cândva, fotbalul românesc a avut valoare, acum nu mai are. Să așteptăm, să criticăm – dacă e de criticat – rațional și punctual. La finalul acestei campanii de calificare să ne pronunțăm. Dacă peste un an România se va fi schimbat în bine, chiar și cu o eventuală ratare a calificării, dar cu certitudinea că în preliminariile următoare contăm din nou pe o echipă puternică, ne vom putea declara mulțumiți.
P.S. Nici jocul foarte slab și penalty-ul ratat de Nicolae Stanciu nu sunt un capăt de țară. Și Hagi ne-a „mâncat” o calificare în 1991, când a irosit, la Sofia, un penalty care ne-ar fi dus la Euro 1992. Asta nu l-a împiedicat, în anii care au venit, să strălucească și să tragă România spre vârful fotbalului mondial. Dacă Hagi a putut să rateze, de ce n-am putea accepta că și Stanciu poate? Cu atât mai mult cu cât – s-a văzut încă o dată și duminică, la Cluj – Stanciu nu a fost, nu este și nu va fi niciodată măcar jumătate din Hagi.
Noul jucător de la Anderlecht este ceea ce este: cel mai scump transfer reușit cu bani „albi” de un club din România. Are perspectivă frumoasă, va crește în valoare în străinătate, poate deveni un fotbalist experimentat și important al naționalei, pe care e posibil și chiar probabil să o ajute, în viitor, în meciuri decisive. Dar nu are și nu va avea niciodată șutul, driblingul, viteza, clarviziunea, ambiția – valoarea! – lui Hagi.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER