Tunurile pe musca Oarnă

Cam câtă minte îți trebuie ca să faci una lată rău de tot, precum juniorul Oarnă, dar să nu te simți cu adevărat fericit decât în momentul în care te admiri pe o rețea de socializare?! Altfel zis, ai copiat la bac la mate, ai scăpat și nu te-a prins nimeni, dar nu ești în al nouălea cer, nu ești cineva decât după ce te află o țară întreagă după ce te-ai autodenunțat pe YouTube.

Îți trebuie tot atâta minte câtă rătăcea prin scăfârliile altor juniori tricolori, parcă ai lui Cheran, care se maimuțăreau pe încordări de manele în spatele autocarului în filmulețele prezentate de Costin Ștucan nu demult! Să fim bine înțeleși. Nimeni nu poate pretinde ca fotbaliștii să termine de pe băncile unui liceu de informatică. Cealaltă extremă, ignoranța celor mai mulți populează doar categoria celor cărora le stă pe buze replica – atribuită de folclorul tribunei lui Gicu Dobrin – „nu știu ce-a fost la Bobâlna, dar am auzit că a fost șucăr mare”.

La cum nu le stă mintea la nimic – doar se vede și după înfrângerile catastrofale – nu poți să nu te întrebi dacă mai poate cineva să scoată fotbaliști din ei? Iar dacă se plictisește cumva singură o fărâmă de speranță, atunci prin fața ochilor nu-ți trece decât modelul Tamaș, enervant de atât de iertatul de serviciu al federalilor.

Nașul operează, bineînțeles, cu dublă măsură. Când a venit vorba să strivească o muscă a pus toată artileria grea pe Oancă. Elefantul Tamaș a trecut iarăși neobservat, poate se mai uită ultima trăznaie până la viitoarea convocare…

Într-o vreme, fișa postului m-a purtat la zeci și zeci de meciuri ale feluritelor selecționate de juniori. Am prins pe viu debuturile la naționalele mici ale lui Gică Popescu, Răducioiu, Dan Petrescu, Selymes ori Prunea. Am trăit chiar și momentul istoric, într-o partidă la Câmpina, al debutului ca federal al lui Mircea Sandu, tocmai uns secretar general al compartimentului de juniori. Am umplut casetele tehnice cu peste o sută de nume de noi „tricolori”. Unii s-au pierdut pe drum, alții s-au regăsit în Generația de aur.

 O comparație e fără noimă. Alte generații, alte epoci. Însă și pe puștii de atunci – ca din toate timpurile de altfel – de 16-18 ani îi mânca de multe ori undeva, dar îi mânca rău de tot, nu glumă. Avea însă cine să-i scarpine la vreme. Cu toată prețuirea pentru ce au reprezentat pentru fotbalul nostru, dar azi Belo ori Iovan par adesea depășiți de situații. Prea află ultimii, de regulă din presă, de câte o boroboață de la loturi. Când ar trebui să fie invers. Bașca umilința rezultatelor care-i sugrumă.