Navetiștii și blestemul

Dracul nu face biserici, spune un proverb. N-o fi făcând, dar uite că-și vâră coada peste tot, chiar și în rosturile cuiva pe care se întâmplă să-l cheme Jesus. Vă închipuiți sfidare mai gravă? Iar sfidarea asta nu vine la pachet cu sfiala și își îngăduie să răvășească destinul Benficii Lisabona cu o anume voluptate a cruzimii. Un fapt cu adevărat diabolic, murmură împietriți antrenorul Jesus și mulțimea de suporteri pe limba cărora dracului taman așa i se spune, „diabo”. E păcat? Categoric, da, oricât s-ar bucura fanii lui Fenerbahce de răul Benficăi. E mare păcat. Benfica a pierdut totul în patru zile. Porto i-a suflat primul loc (și probabil titlul) în minutul 92 al meciului direct, Chelsea a izbit-o nemeritat în minutul 93 din finala Europa League. Echipa al cărei fan club numără peste paisprezece milioane de membri moare de două ori într-o jumătate de săptămână. Iar cei care-o iubesc îi așteaptă, ca de obicei, învierea.

De fapt, cam asta a fost traiectoria Benficăi în ultima jumătate de veac. Indiferent cum l-a chemat pe antrenor, el a știut din capul locului că va conduce un grup de navetiști între rai și iad. Benfica a știut mereu să coloreze obrajii fotbalului, dar s-a prăbușit tocmai când credea că pusese mâna pe streașina lumii. Un straniu amestec de folclor, coincidențe, superstiții și misticism a guvernat întotdeauna drumul Benficăi prin fotbalul european, indiferent dacă reperele ei s-au numit Eusebio și Cardozo, Simoes și Rui Costa, Preud”homme și Chalana. Benfica a jucat mereu în cheia ludicului, cu fervoare de amorez și inconștiență de drogat. A putut fi acuzată de multe, dar niciodată de plictiseală. Când  Mourinho o urca pe FC Porto în piscul pragmatismului, Benfica mai lansa un driblangiu minion sau un pasator cu călcâiul. În ideea că sacrificarea rezultatului în folosul spectacolului va fi cândva răsplătită.

După cum se știe, răsplata n-a venit. Nu încă. Amatorii de scenarii mirobolante invocă blestemul lui Béla Guttman, antrenorul care a adus Benficăi două Cupe ale Campionilor în 1961 și 1962. După ce i-a fost refuzată mărirea contractului, Guttman ar fi plecat bombănind un pronostic pe care atunci nu l-a luat nimeni în serios: „Fără mine, Benfica nu va mai câștiga nimic în Europa o sută de ani de-acum încolo”. Iar istoria fotbalului l-a confirmat pe Guttman. Benfica a pierdut de atunci toate cele șapte finale de cupe europene în care a ajuns – prima în 1963, ultima săptămâna trecută. Însă teoria blestemului stă în picioare doar pentru pescuitorii în balta senzaționalismului. Adevărul e că Benfica joacă un fotbal care seamănă cu zborul vulturului-mascotă care survolează Avenida Lusiada înainte de-a coborî la punct fix pe Estádio da Luz. Un fotbal de impresie mai degrabă decât de expresie. Un fotbal care produce încântare fără rezultate – o combinație desuetă într-un timp al calculului și-al eficienței. Și cine știe, poate că până la urmă și vulturul Benficăi face parte din grupul de navetiști. Atâta doar că, în drumul lui spre soare și spre rai, aripile i se topesc ca ale lui Icar. Iar dracul atât așteaptă, să-l prăvălească în abis și să-l vadă îngenuncheat pe antrenor. Pe Jesus. Diabolic, cum spuneam.