Material publicat în săptămânalul ProSport, distribuit în fiecare marți, împreună cu Ziarul Financiar.
La 56 de ani, Simion Popa, sportiv afectat de poliomielită în copilărie, a terminat cursa de 5 kilometri la Bucharest Night Run
Simion Popa are 56 de ani și „trăiește pentru sport”. O spune soția sa, Mariana Popa, alături de care a spus „da” în urmă cu 14 ani. Este fan și sportiv, a făcut naveta când s-a apucat de sport, pentru că locuia la 60 de kilometri de Arad. Are cel puțin o competiție pe lună și visează să ajungă în 2016 la Olimpiada de la Rio de Janeiro, în ciuda unui dignostic dur, pus de medici când avea doar șase luni: poliomielită. Sâmbătă seara, la Bucharest Night Run, a alergat în cursa de 5 kilometri, a vrut neapărat să participe, după o săptămână „în care, pentru mine, ca stelist, a cam fost doliu”.
„Iubesc toate sporturile”, mărturisește după trecerea liniei de sosire de la Bucharest Night Run, dar mai cu seamă fotbalul, care l-a făcut curios de mic, atunci când tatăl său dispărea serile de acasă, unde nu aveau televizor, pentru a vedea la serviciu meciurile naționalei de fotbal la Mondialul din Anglia, din 1966. „Noi nu aveam curent, dar era în oraș o unitate militară cu un grup electrogen. Tata era vizitiu și îi ducea pe șefi acolo, la meci. Și era război în familie, mama tot întreba «la ora asta vii?». Eu, cu mintea mea de copil, mă întrebam constant: «Unde se duce, ce face acolo?». Iar el se ducea la fotbal! Nu înțelegeam atunci ce îl atrage pe el, dar, când au apărut televizoarele și la noi și am început să văd mișcarea, m-a atras”, povestește Simion Popa, care retrăiește cu aceeași intensitate fiecare episod pe care îl povestește, cu înflăcărarea de la finalul unei nopți în care s-a decis o calificare istorică. „Atunci, eu speram ca medicina să se revoluționeze, să ajung alături de Iordănescu și toți ceilalți. Dar, o dată cu vârsta, devii realist și te împaci cu gândul și cu ideea și… mergi înainte”, povestește Simion Popa. A înțeles, însă niciodată nu s-a dat bătut. Aleargă, joacă baschet și este al treilea român la tenis de masă, în clasamentul rezervat persoanelor cu dizabilități, grupa a cincea. Luptă pentru sine și pentru că are un mesaj de transmis, către toate persoanele care au probleme locomotorii.
Simion Popa iubește și tenisul de masă, și baschetul. Înainte de cursa de sâmbătă, intervievat de Andru Nenciu. FOTO: Alexandru Hojda
Un antrenament zilnic
La Bucharest Night Run, Simion Popa a luat startul alături de pluton, a pornit în cursa de 5 kilometri, propunându-și un timp de două ore și jumătate, pentru o întrecere al cărei câștigător oficial a trecut linia de sosire în mai puțin de 17 minute. „Pentru mine a fost mai mult o plimbare decât o cursă. Am făcut asta să-mi testez limitele, să arăt că se poate și pentru cei invalizi – să vină!, este o încântare. Luminile acestea! Am avut timp să admir și peisajul. Îmi doresc ca și alții să simtă că sunt sprijiniți să iasă afară”, spune emoționat la final de cursă sportivul legitimat de Comitetul Paralimpic. Și, ca un sportiv profesionist, la final, are grijă de hidratare. Și cere un răstimp înainte de a vorbi, pentru a avea timp să mănânce câteva cubulețe dulci – un secret împărtășit de Gabriela Szabo și un sfat urmat de atunci cu sfințenie. Recompensa fiecărei curse vine chiar pe moment: „Toți adversarii sunt foarte joviali, mă aplaudă chiar și pe traseu, pentru că în situația asta nu este atât de ușor. Orice performanță este un efort. Muncesc pentru asta, ca orice sportiv. În fiecare zi fac o gimnastică la sol. În fiecare seară, nu stau la televizor, fac o plimbare de la poartă până la colț. Mă pregătesc, pentru că altfel… ți se taie maioneza”, spune cel care caută să termine fiecare cursă. Și la Bucharest Night Run, la finiș, l-au așteptat câștigătorii celorlalte categorii, dar nu numai, pentru aplauze. Mai îndelungi decât pentru învingători. „Chiar merită!”, s-au auzit comentarii ale mai multor alergători, cu pomeții obrajilor uzi nu doar de sudoare.
Visul olimpic costă
Simion Popa a iubit sportul din copilărie și a fost convins să se apuce de mișcare de un campion paralimpic al cărui model caută să îl urmeze – pe plan sportiv, dar și ca inspirație pentru alții. „Acum zece ani, la Arad, a venit un campion paralimpic din America. Un coleg de-al nostru l-a abordat și apoi, timp de cinci ani, a venit și a făcut tabere de pregătire cu noi. El ne-a adus și materialele sportive. Era campion la disc, dar făcea și el mai multe sporturi. Ne-a învățat tenis de masă, tenis de câmp, baschet în cărucior”.
Simion Popa s-a mutat în 2010 la București, după cinci ani în care a fost legitimat la clubul din Arad, unde a devenit campion la baschet în cărucioare. A înființat proiectul „Noblesse Oblige” (noblețea obligă). „Am avea nevoie în fiecare sector de persoane care să se ocupe de așa ceva, de atragerea sportivilor cu dizabilități, în fiecare municipiu. Sălile de sport ar trebui să aibă accesibilitate și pentru noi. Mai ales cele care se contruiesc acum”, spune Popa, care, pentru Rio, se inspiră din ceea ce se întâmplă în străinătate. „A venit acum un olandez să ne antreneze, să ne ajute. Vrem să facem o echipă națională, să mergem la Rio de Janeiro. Păcat că lucrăm mai ales la nivel local, în loc să lucrăm la nivel național”, spune cu regret sportivul. Pentru că realitatea din țară arată cum competițiile organizate de Comitetul Olimpic Paralimpic, care ar trebui să fie lunare, dispar pentru că „nu mai au sprijin local, se anulează competiții – la Satu Mare, de exemplu”.
Articol scris de Cezara Paraschiv
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER