Xerox

8 iulie 1982, Sevilla. Harald Schumacher se iscăleşte cu crampoanele pe sternul lui Patrick Battiston într-o semifinală de Campionat Mondial. "O talpă de la pantofar", va titra ulterior un ziar şugubăţ. Arbitrul, olandezul Corver, anunţă că nu s-a întâmplat nimic. E aut de poartă. Battiston scapă cu viaţă fiindcă e un băiat vânjos, Schumacher continuă meciul fără să ducă măcar povara unui cartonaş galben. Descusut a doua zi cu privire la incident, germanul explodează: "Ce mai vrea şi francezul ăsta? Am destui bani să-i pun dinţii la loc."

8 noiembrie 2009, Cluj. Nuno Claro îşi înfige gheata în pieptul lui Georgian Păun, care se ridică de jos cu ajutor de la Dumnezeu şi medici, neapărat în ordinea asta. Când vede cartonaşul roşu, portarul exclamă stupefiat: "EU???", şi pleacă la vestiar revoltat, crucindu-se în faţa acestei lumi doldora de nedreptăţi. Asta chiar dacă de la primul pas al sprintului său spre centru a fost Claro pentru toată lumea că bietul Păun şi-a găsit Nunul.

La momentul Sevilla, Nuno Claro avea cinci ani şi jumătate, ceea ce înseamnă că-i lipseau cei şapte de acasă. La momentul Cluj, Schumacher cochetează, pesemne, cu perspectiva unei îmbătrâniri onorabile. Ce spun cele două episoade? Că urâtul nu e doar categorie estetică. Schumacher şi Claro sunt balerini într-o coregrafie simetrică, atleţi în ştafeta violenţei. Doi tăuraşi cărora tricoul adversarului le-a fluturat în faţă ca o muletă provocatoare.

Reacţia presei? Aceeaşi în ambele cazuri: "A fost un procedeu din artele marţiale, din K1". O mândreţe de logică. E ca şi cum am comenta o partidă de şah în care jucătorul pus în dificultate scoate pistolul şi îşi împuşcă adversarul, iar noi susurăm: "A fost un procedeu din tir". Până la urmă, Schumacher şi Claro au avut la fel de multă baftă ca victimele lor. Dacă ar fi făcut aşa ceva pe stradă, nu pe teren, ar fi fost încadraţi la vătămare corporală gravă şi trimişi să mediteze în zeghe la xeroxurile istoriei. Fie ea şi a fotbalului.