„În Cehia, eram jucător profesionist de tenis, făceam sport oricând și oricât. Atunci când un prieten mi-a propus o partidă de squash, m-am întrebat «De ce nu?» și deja mă gândeam că trebuie să fie floare la ureche. Terenul era mai mic, racheta mai ușoară și loveai o minge de un perete. În condițiile în care aveam o oarecare rezistență fizică, unde ar fi fost greutatea? Ei, după nici cinci minute, tot ce voiam era să stau jos și să beau apă. Multă, multă apă. Nu-mi venea să cred!”, își începe povestirea Rosta Matocha, un ceh venit în România să ne învețe squash.
Inevitabil, primul gând care îți vine în minte este strâns legat de propria-ți rezistență. Antrenorul de squash nu pare să glumească și nici să mintă, astfel că începe să devină clar faptul că squash-ul din realitate nu are nimic de-a face cu cel pe care îl vezi în filmele cu și despre corporatiști. Când abia mai respiri, e greu de crezut că poți pune la cale vreo afacere între două lovituri ale mingi – scenariul hollywoodian preferat de majoritatea regizorilor. „Mi-a luat ceva până m-am obișnuit cu ritmul alert. Dar da, reacția inițială a fost «Ce dracu’?»”, continuă el. Ciudat, e similară cu a celor care ascultă, pentru întâia oară, povestea celor cinci minute cu care și-a început, de altfel, cariera de antrenor de squash: „Treptat, devine o dependență. Începi cu cinci minute, apoi cu șapte, cu nouă. Nici nu-ți dai seama când ai căpătat rezistență pentru o întreagă oră”. Ai vrea să-l crezi.
Deținuții și squash-ul
Istoria squash-ului a început cu multe secole în urmă, în Franța anului 1150. Pe atunci se numea „le Pauem” (lovitură cu palma mâinii) și era jucat pe străzile înguste ale Parisului, având ca unic scop recreerea. Șapte secole mai târziu, un grup de deținuți englezi a transformat „le Pauem” în squash-ul de astăzi. Mai întâi, au înlocuit palma cu racheta. Nu doar că mingea era lovită mai puternic de perete, dar astfel puteau să-l joace mai des: „Te usturau mâinile prea tare după o partidă de «le Pauem». Câteva zile nu te mai apropiai de minge, trebuia să te recuperezi”, mărturisește unul dintre veteranii acestui sport, Nick Taylor, care înainte de a deveni campion mondial, a încercat să înțeleagă evoluția sportului în care a făcut performanță.
Următorul pas a fost reprezentat de redenumire. Sunetul produs de minge atunci când este lovită puternic de peretele frontal a inspirat grupul mai sus menționat. Astfel, începând cu secolul XIX, termenul de „squash” a fost introdus în domeniul sportiv, unde a căpătat regulile de rigoare.
„Simți că faci sport!”
„Oamenii au tendința de a-l asemăna cu tenisul. Nu este! Da, se folosesc rachete, numai că sunt mai mici și mult mai ușoare, asta pentru că ritmul de lovire este mult mai frecvent decât în tenis. E ca și cum ai spune că fotbalul este o formă dezvoltată a tenisului de picior. Avem o minge, o lovim, păi clar nu vorbim de două sporturi diferite. Nu e tocmai o deducție logică”, spune Rosta zâmbind ironic. E doar de șapte luni în România, dar pare să se fi acomodat și să fi înțeles pe deplin mentalitatea alor noștri atunci când vine vorba de un sport precum squash-ul: „Vin cu două păreri preconcepute. Prima, că este prea scump. A doua, că e ușor: «Lovești o minge de un perete. Scump, prea scump!»”.
Nu e nevoie decât de o ședință și ambele prejudecăți dispar, se lovesc de pereții camerei mici. Iar și iar. Că n-ai timp să respiri. Dovada o face chiar unul dintre abonații de aproape un an la acest sport, care gâfâie și vorbește cu greutate, căutând să-și regleze respirația: „E greu, dar tocmai de asta m-am îndrăgostit de squash. Simți că faci sport. Și, de cele mai multe ori, lași frustrările în cameră. Pleci un om calm de aici. Merită fiecare ban treaba asta”.
„Nu-i un sport pentru bogați!”
Pe măsură ce timpul trece în compania antrenorului ceh, un lucru devine sigur: squash-ul este unul dintre cele mai solicitante sporturi. Și mai clar devine faptul că ai nevoie de multă motivație pentru a te prezenta, săptămână de săptămână, la cele câteva terenuri omologate în România. „Tocmai de asta prețurile sunt destul de mari. Nu găsești peste tot un loc în care să joci așa ceva. În orice țară te-ai duce, ai da aceeași sumă de bani”, spune Rosta, pentru a o suta oară. Căci da, devine evident și faptul că problema financiară a fost de multe ori ridicată într-o discuție. Fie de posibilii clienți, fie de presă. „Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, s-a creat complet absurd imaginea asta de sport elitist. Marea problemă este că nu scapă de etichetarea asta. E văzut ca o activitate a bogaților. Iar asta este greu, dacă nu chiar imposibil de schimbat. Prejudecata rezistă timpului”.
Rosta privește lung sala mică de squash, iar după o secundă de tăcere revine la sentimente mai bune: „Nu vreau să fiu înțeles greșit. Majoritatea abonaților pe care îi antrenez sunt români. Dacă nu mi-ar merge cât de cât bine, m-aș fi întors în Cehia cu primul avion. Doar că mi-aș dori ca lucrurile să meargă ceva mai repede”.
Cum se joacă?
Regulile squash-ului par a fi simple: „Să explic. Terenul, după cum se vede cu ușurință, are niște marcaje. Nu trebuie să le depășești. În partea din față, e împărțit pe jumătate. Servești în prima, iar mingea trebuie să ajungă în cealaltă. Asta este partea ceva mai dificilă. Apoi, ce urmează, e oarecum firesc. Fiecare jucător lovește mingea o singură dată. Indiferent câți alți pereți atinge, ea trebuie să lovească peretele din față. Se joacă până la 9”. Zâmbește. Știe că explicația nu produce nimănui reacția de „Aaa, așa deci!”. E obișnuit să audă un „Am înțeles…” bâjbâit și spus încet de tot: „Până când nu încerci tu, până nu greșești, e ca și cum ți-aș explica matematică. Crede-mă pe cuvânt că nu-i atât de complicat pe cât sună”. Aflat la câțiva metri de noi, clientul său îl aprobă: „Prinzi repede ce ai de făcut. Dacă și rezistența ai căpăta-o la fel de repede… Asta ar fi fantastic”.
Viața bate filmul. Din nou. Mai exact, bate Hollywood-ul. Greu de crezut că poți încropi o afacere când depui atât de mult efort. „Nu prea poți. Cel puțin nu la început. Și nici mai încolo”, răspunde cehul ironic. Sala unde antrenează Matocha se găsește în complexul Pescariu, din zona de nord a Capitalei.
Nu-i loc de promovare pentru squash
În România, sunt foarte puține terenuri de squash. Deloc surprinzător, am putea adăuga. Din moment ce sportul nu este unul tocmai popular, investitorii nu se grăbesc să construiască locuri speciale pentru practicarea lui. „E păcat că se întâmplă una ca asta. Ar trebui promovat, dar unde să faci asta?”, declară Basarab Panduru, unul dintre foștii fotbaliști internaționali care în urmă cu aproape doi ani a găsit în squash un refugiu. „Am avut norocul să întâlnesc un antrenor foarte bun, care să aibă răbdare cu mine și care să mă învețe tot ce știu acum. Prea puțini se pricep la așa ceva”, continuă acesta.
Poate că odată cu introducerea lui ca sport olimpic, squash-ul va câștiga teren în România. La propriu, dar și la figurat. Până atunci însă, eticheta de „sport al corporatiștilor” nu pare să dispară nicăieri.
Prima dată am vrut să joc tenis de câmp, dar mi s-a părut că nu mă mișc prea mult. Totul era lent. Până serveam, până primeam, până loveam… La squash nu ai timp să stai Basarab PANDURU, fost internațional
Te epuizează fizic. Lovești mingea, alergi, te deplasezi dintr‑un loc în altul. Și, pe deasupra, gândești unde și cum vei lovi mingea Rosta MATOCHA, antrenor squash
Dacă joci squash 10 minute, ești mai obosit decât dacă ai fi alergat doi kilometri Rosta MATOCHA, antrenor squash
476 de lei costă un abonament lunar, perioadă în care poți juca 8 ore 2.352 de lei costă un abonament pe 6 luni, perioadă în care poți juca 8 ore 60 de lei costă o oră fără abonament, între orele 12:00 și 17:00 80 de lei costă o oră fără abonament, între orele 17:00 și 23:00 12 lei costă închirierea echipamentului
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER