Reportaj savuros!** Povestea echipei lui Ceaușescu

Mașina gonește pe ruta Pitești – Slatina, cu destinația
Scornicești. Timp în care cei doi foști coechipieri din echipa FC
Olt (cândva mândria localității natale a „conducătorului iubit”),
fundașul Aurel Mincu și portarul Ion Anghel, dau frâu liber
amintirilor și poveștilor.

„Am trăit toată istoria echipei ăsteia”, spune Anghel. Începând
cu celebrul meci de promovare din „C” în „B”, cu Electrodul
Slatina, „acel 18-0 când adversarii au fost adunați inclusiv de pe
la nunți”.
Și poveștile din „B”, unde Scorniceștiul n-a zăbovit decât un an,
sunt savuroase. Anghel rememorează o partidă cu Rapid, în Giulești:
„A fost arhiplin stadionul, lumea din București era curioasă să ne
vadă. Ne-au bătut cu 2-0 pe final, au dat Rontea și Șutru, iar
publicul cânta «Ura, drăguța mea, țăranul e pe câmp» și îl înjura
pe Ceaușescu!”.

Mincu își amintește și el un meci cu Metalul București, în „B”:
„Jucam acasă, pe stadionul vechi, ăla din fier, de făceai patru
vapoare numai cu tabla care era băgată la tribuna întâi! A fost 0-0
până în minutul 80, când ne‑au dat gol din cea mai corectă fază cu
putință. Punem noi mingea la centru, dar Mitică Dragomir,
președintele nostru, care vedea meciul de pe un scăunel așezat
lângă tușă, în spatele asistentului, mă cheamă și îmi spune: «Du-te
la central și spune-i că a fost ofsaid la prima fază, înainte de
centrare!». Arbitrul atât aștepta, s-a dus la asistent, ăla îi
spune că a fost ofsaid, gol anulat! În semn de protest, cei de la
Metalul s-au întors cu spatele la joc. S-a dus Șoarece singur: gol.
Pun ei mingea la centru, iar se întorc cu spatele, noi – iar gol!
Când a văzut că-i groasă, arbitrul a fluierat imediat finalul, în
minutul 82, și 2-0 a rămas”.

Bătăi ca-n filmele western
Între timp, ajungem la intersecția unde drumul o ia spre
Scornicești. Prilej de alte amintiri pentru Anghel. „Când am venit
prima oară la Scornicești, trimis de Sportul Studențesc, am stat
două ore la intersecția asta, la «ia-mă, nene!» N-a trecut nicio
mașină! Erau două mașini în tot satul. Și ce noroaie, Doamne!”.
Intrăm în Scornicești și lăsăm în urmă stadionul, fostul abator –
„mamă, ce păpică ne luam de aici!” -, blocul în care locuiau
fotbaliștii, dar și fosta cârciumă. „Aici era Mecca satului,
cârciuma”, zice Mincu. „Chiar dacă nu beai, unde să te duci în sat?
Stăteai la masă, la povești. Ce vremuri… Era ca-n filme, venea
câte unul, dădea ușa de perete și întreba: «Care ești, mă, ăla?»,
pe cine căuta el. Uneori, nu răspundea nimeni. Alteori auzeai o
voce: «Eu sunt, mă!». Ieșeau afară – dacă mai ieșeau! – și se
băteau până rămânea unul lat! Să fie clar, la echipa asta nu era
unul care să joace cu sufletul. Numai mercenari! Cine venea aici o
făcea pentru bani”.
Amândoi conchid însă că „a meritat. Noi eram fotbaliști, ce ne
interesa că echipa era condusă de Lică, Gheorghiță sau Emil
Bărbulescu, rudele lui Ceaușescu?”.

2 poze
Vezi galeria foto

Barbut la
statuia lui Hristo Botev
Un capitol aparte în istoria echipei FC Olt îl reprezintă Pițurcă.
„A venit la mijlocul turului, în 1979”, povestește Mincu. „Pur și
simplu ne-am trezit cu el în cabină, cu 20 de minute înaintea
meciului cu FC Argeș! «El este Pițurcă și vine de la Pandurii Târgu
Jiu», ni l-au prezentat conducătorii. A intrat titular și a dat și
gol, am câștigat cu 1-0”. Cei doi povestesc amuzați că „odată cu
venirea lui Piți, barbutul a devenit sport național la echipă! Și
noi jucam înainte, dar acum era nebunie. Aproape toți aveam câte o
pereche de zaruri în buzunar. Am fost odată la Ruse, în Bulgaria,
pentru un amical. Cum impresarul
care trebuia să ne preia a întârziat, ne-am încins cu toții la un
barbut chiar sub statuia eroului lor național, Hristo Botev. Se
lăsase noaptea, iar statuia era luminată, vedeam zarurile! Nu știu
cum făcea Piți, dar rareori pierdea. Avea o vorbă, «nu trebuie să
joci la soartă, trebuie să ai mereu control asupra jocului și a
adversarului». Lăsând însă la o parte jocurile de noroc, era băiat
fin și fotbalist de rasă”.

Cum l-a scos Pițurcă din minți pe Halagian
Foștii jucători retrăiesc momentul istoric al unei înfruntări la
masa de joc între Pițurcă și antrenorul Florin Halagian, în sezonul
1981-1982: „Eram în cantonament, jucam rummy. Se apropia ora
stingerii, iar Halagian, care și el era uns cu toate alifiile, l-a
provocat pe Piți la un duel unu la unu. Noi, ceilalți, cerc în
jurul lor. Miza era parcă două sute de lei, cinci sute și o mie, în
funcție de cum încheiau. După o oră, Hala, care pierduse vreo zece
mii de lei, s-a ridicat nervos, a aruncat pătura cu piesele și a
strigat: «Gata, toată lumea la culcare, e ora unsprezece!». «Bine,
bre, dar plătește! Ai să-mi dai zece mii!», i-a cerut Piți. «N‑am
să-ți dau nimic, bă! Ai uitat când trebuia să vii la FC Argeș și
ți‑am dat zece mii în avans? Nici n-ai venit și nici banii nu mi
i-ai mai dat înapoi. Așa că suntem pace!»”.

„Înainte de 1990 era Occident la Scornicești! Găseai la
liber, în magazine, carne, lapte, ouă, ness, ciocolată, pepsi, tot
ce voiai. Veneau oameni și de la București să se
aprovizioneze!”, Ion Anghel, fost portar la FC
Scornicești

„În 1982, Halagian m-a întrebat înaintea unui amical
dacă am văzut filmul «Ultimele 6 minute». I-am zis că nu. «O să-l
vezi azi, că te bag ultimele șase minute!», mi-a zis. I-am spus că
mi-e silă numai când îl văd. În vara aia am plecat”, Aurel
Mincu, fost fundaș la FC Scornicești

Stadionul
nimănui

Cea mai impunătoare construcție din orașul cu 6.000 de suflete
rămâne stadionul. Construcția a demarat în 1985 și a fost
finalizată în 1988.
Văzut de departe, încă arată bine, dar, pe măsură ce te apropii de
el, vezi că nimeni nu s-a mai ocupat de ani buni de o cosmetizare.
Pereții sunt scorojiți. Camerele de la etaj, rezervate
cantonamentului jucătorilor, sunt ocupate azi de cei fără
adăpost.

O parte a parterului de la tribuna I este închiriată unei firme
de confecții, cealaltă este depozit en-gros. În interior, lucrurile
arată și mai rău. Un stadion cu 25.000 de locuri, dar unde numai
tribuna I este echipată cu scaune. În rest, au dispărut până și
gradenele din lemn, iar tribunele au început deja să facă „valuri”,
de la eroziune. La „oficială” sunt geamuri sparte peste tot, iar la
baza tribunei sunt sute de peturi goale, care tronează printre alte
gunoaie.

Cîrțu: „Ce-i tarlaua asta?”

Tot FC Olt joacă aici, dar actuala echipă e în campionatul
județean, locul 10 din 16, și e alcătuită mai mult din copii. Ion
Preda, zis „Moro”, administratorul acestui stadion încă de la
inaugurare, ne dezvăluie că „structura de rezistență a arenei este
proiectată să reziste 400 de ani”, dar și că „Nicolae Ceaușescu
nici n-a știut că facem stadionul ăsta mare! A venit în 1987,
parcă, la Ziua Recoltei, cu Todor Jivkov, bulgarul, iar noi am
acoperit totul cu placaje, să nu se vadă din elicopter. Când a fost
gata, un an mai târziu, n-a mai zis nimic”.

Preda își amintește, amuzat, că „terenul de joc avea în primă
fază 120 de metri lungime pe 90 de metri lățime! (n.r. – spre
exemplu, terenul echipei FC Barcelona, unul dintre cele mai mari
din lume, are 105 metri lungime și 68 de metri lățime). Era uriaș,
ce să mai vorbim! La inaugurare, în 1988, a venit Universitatea
Craiova și am bătut-o cu 6-2, iar Cîrțu țipa după meci că suntem
nebuni, ce e cu tarlaua asta?”. Anghel, portarul, care a prins să
joace pe acest teren, adaugă și el: „La vreo câteva zile după aceea
a venit și Cornel Drăgușin, de la federație, care ne-a spus că
suntem nebuni, că el nu poate omologa un teren cu așa dimensiuni.
L-am făcut 100 de metri pe 70, dar când veneau la noi echipe de
«babe», îl mai măream pe lățime cu 10 metri măcar, de scoteau ăia
limba de-un cot. Cine știa?”.

Dorinel voia să fugă
pe geam
Anghel, portarul, povestește experiențele de la Scornicești cu Ilie
Dumitrescu și Dorinel Munteanu. „Ilie fusese împrumutat de la
Steaua și încă de atunci era cu figuri pe el. I-am zis odată să ia
sacul cu mingi și mi-a replicat: «Da’ ce, bre, eu sunt magaziner?».
I-am dat două după ceafă și, din ziua aia, nu mi-a mai răspuns!
Dorinel Munteanu, care venise de la Reșița, nu știa cum să fugă,
iar eu trebuia să-l păzesc. Odată, după un amical la Cugir, seara a
vrut să fugă din hotel. Își chemase soția și socrul cu o frânghie,
să i-o arunce, iar el să coboare de la balcon! I-am scos clanța
ușii de la balcon, așa că n-a putut ieși din cameră. Când mă vedea,
pe urmă, din «nenorocitule» nu mă scotea!”.

Fotbaliști pe post de
gonaci!
Cei doi foști coechipieri rememorează cum în toamna anului 1978,
când echipa juca în Divizia B, „după un antrenament, când abia
așteptam să mergem la masă și la odihnă, a venit unul de la
Primărie și i-a zis lui nea Tache Macri, care era antrenor, că
suntem solicitați la o vânătoare, la Negreni, lângă Scornicești.
Ne‑am urcat în autobuz, iar odată ajunși acolo, ne-au pus să facem
pe gonacii! Am mers vreo trei ore prin pădure tot strigând să
speriem vânatul, eram rupți. La lizieră așteptau cu puștile
pregătite nea Lică și nea Gheorghiță Bărbulescu, Emil Bărbulescu
(n.r. – membri ai familiei lui Nicolae Ceaușescu), directorul Mara,
de la CAP, plus alți prieteni de-ai lor”.

Blatul
de la Târgu Mureș
„În ultima etapă din sezonul 1979-1980 jucam la Târgu Mureș”,
povestește Mincu, „iar ASA era în luptă directă cu Târgoviște
pentru evitarea retrogradării. Înaintea jocului au venit doi
colonei de la echipa locală și ne-au oferit câte 3.000 de lei, dar
ne-au și spus că, dacă nu-i luăm, ne vor bate oricum. Târgoviște ne
promisese câte 15.000 de căciulă ca să încurcăm ASA. Am ales banii
gazdelor, că erau siguri. 7-0 ne-au bătut și au scăpat la
golaveraj, pentru că Târgoviște bătuse Timișoara doar cu 5-1. Pe
final le-am spus să ne lase și pe noi să dăm un gol. «Gata, s-a
făcut!», Ispir, de la ei, i-a dat mingea lui Iamandi al nostru,
care s-a dus și a marcat. Doar că tușierul era cu steagul sus.
Ofsaid! La care Ispir s-a dus urlând la el: «Care ofsaid, mă,
boule? N-ai văzut că eu i-am dat pasa?!»”.

La
soare, pentru „Tovarășul”
„Un meci cu Jiul, în vara lui 1982, n-am să-l uit”, spune Mincu.
„Iunie, final de campionat, cald rău. Era campanie agricolă, iar
oamenii – ca la țară, la câmp… La meci nu erau decât vreo 100 de
spectatori aciuați la umbră, la tribuna întâi. Când ieșim noi pe
teren, după pauză, erau toți la tribuna a doua, la soare. «Mă, ce-i
cu ăștia?», ne întrebam. Ne-am lămurit repede. I se nărăzise lui
Ceaușescu, la București, că vrea să vadă la tv echipa din
Scornicești. Iar ăia de la televiziune n-au ajuns decât la pauză.
Au montat camerele, dar se vedea urât tribuna a doua goală. Așa că
ai noștri, din conducere, au mutat repede toți spectatorii la a
doua, ca să vadă «Tovarășul» că vine lumea la meci!”.

4 ani a jucat Aurel Mincu la
Scornicești. A venit în 1978, trimis de Dinamo, și a rămas până în
1982, când s-a transferat la Rapid