Povestea echipei lui Ceauşescu

• 
• 
• 
• 

- 4 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Maşina goneşte pe ruta Piteşti - Slatina, cu destinaţia Scorniceşti. Timp în care cei doi foşti coechipieri din echipa FC Olt (cândva mândria localităţii natale a "conducătorului iubit"), fundaşul Aurel Mincu şi portarul Ion Anghel, dau frâu liber amintirilor şi poveştilor.

"Am trăit toată istoria echipei ăsteia", spune Anghel. Începând cu celebrul meci de promovare din "C" în "B", cu Electrodul Slatina, "acel 18-0 când adversarii au fost adunaţi inclusiv de pe la nunţi".
Şi poveştile din "B", unde Scorniceştiul n-a zăbovit decât un an, sunt savuroase. Anghel rememorează o partidă cu Rapid, în Giuleşti: "A fost arhiplin stadionul, lumea din Bucureşti era curioasă să ne vadă. Ne-au bătut cu 2-0 pe final, au dat Rontea şi Şutru, iar publicul cânta «Ura, drăguţa mea, ţăranul e pe câmp» şi îl înjura pe Ceauşescu!".

Mincu îşi aminteşte şi el un meci cu Metalul Bucureşti, în "B": "Jucam acasă, pe stadionul vechi, ăla din fier, de făceai patru vapoare numai cu tabla care era băgată la tribuna întâi! A fost 0-0 până în minutul 80, când ne‑au dat gol din cea mai corectă fază cu putinţă. Punem noi mingea la centru, dar Mitică Dragomir, preşedintele nostru, care vedea meciul de pe un scăunel aşezat lângă tuşă, în spatele asistentului, mă cheamă şi îmi spune: «Du-te la central şi spune-i că a fost ofsaid la prima fază, înainte de centrare!». Arbitrul atât aştepta, s-a dus la asistent, ăla îi spune că a fost ofsaid, gol anulat! În semn de protest, cei de la Metalul s-au întors cu spatele la joc. S-a dus Şoarece singur: gol. Pun ei mingea la centru, iar se întorc cu spatele, noi - iar gol! Când a văzut că-i groasă, arbitrul a fluierat imediat finalul, în minutul 82, şi 2-0 a rămas".

Bătăi ca-n filmele western
Între timp, ajungem la intersecţia unde drumul o ia spre Scorniceşti. Prilej de alte amintiri pentru Anghel. "Când am venit prima oară la Scorniceşti, trimis de Sportul Studenţesc, am stat două ore la intersecţia asta, la «ia-mă, nene!» N-a trecut nicio maşină! Erau două maşini în tot satul. Şi ce noroaie, Doamne!". Intrăm în Scorniceşti şi lăsăm în urmă stadionul, fostul abator - "mamă, ce păpică ne luam de aici!" -, blocul în care locuiau fotbaliştii, dar şi fosta cârciumă. "Aici era Mecca satului, cârciuma", zice Mincu. "Chiar dacă nu beai, unde să te duci în sat? Stăteai la masă, la poveşti. Ce vremuri... Era ca-n filme, venea câte unul, dădea uşa de perete şi întreba: «Care eşti, mă, ăla?», pe cine căuta el. Uneori, nu răspundea nimeni. Alteori auzeai o voce: «Eu sunt, mă!». Ieşeau afară - dacă mai ieşeau! - şi se băteau până rămânea unul lat! Să fie clar, la echipa asta nu era unul care să joace cu sufletul. Numai mercenari! Cine venea aici o făcea pentru bani".
Amândoi conchid însă că "a meritat. Noi eram fotbalişti, ce ne interesa că echipa era condusă de Lică, Gheorghiţă sau Emil Bărbulescu, rudele lui Ceauşescu?".

Barbut la statuia lui Hristo Botev
Un capitol aparte în istoria echipei FC Olt îl reprezintă Piţurcă. "A venit la mijlocul turului, în 1979", povesteşte Mincu. "Pur şi simplu ne-am trezit cu el în cabină, cu 20 de minute înaintea meciului cu FC Argeş! «El este Piţurcă şi vine de la Pandurii Târgu Jiu», ni l-au prezentat conducătorii. A intrat titular şi a dat şi gol, am câştigat cu 1-0". Cei doi povestesc amuzaţi că "odată cu venirea lui Piţi, barbutul a devenit sport naţional la echipă! Şi noi jucam înainte, dar acum era nebunie. Aproape toţi aveam câte o pereche de zaruri în buzunar. Am fost odată la Ruse, în Bulgaria, pentru un amical. Cum impresarul care trebuia să ne preia a întârziat, ne-am încins cu toţii la un barbut chiar sub statuia eroului lor naţional, Hristo Botev. Se lăsase noaptea, iar statuia era luminată, vedeam zarurile! Nu ştiu cum făcea Piţi, dar rareori pierdea. Avea o vorbă, «nu trebuie să joci la soartă, trebuie să ai mereu control asupra jocului şi a adversarului». Lăsând însă la o parte jocurile de noroc, era băiat fin şi fotbalist de rasă".

Cum l-a scos Piţurcă din minţi pe Halagian
Foştii jucători retrăiesc momentul istoric al unei înfruntări la masa de joc între Piţurcă şi antrenorul Florin Halagian, în sezonul 1981-1982: "Eram în cantonament, jucam rummy. Se apropia ora stingerii, iar Halagian, care şi el era uns cu toate alifiile, l-a provocat pe Piţi la un duel unu la unu. Noi, ceilalţi, cerc în jurul lor. Miza era parcă două sute de lei, cinci sute şi o mie, în funcţie de cum încheiau. După o oră, Hala, care pierduse vreo zece mii de lei, s-a ridicat nervos, a aruncat pătura cu piesele şi a strigat: «Gata, toată lumea la culcare, e ora unsprezece!». «Bine, bre, dar plăteşte! Ai să-mi dai zece mii!», i-a cerut Piţi. «N‑am să-ţi dau nimic, bă! Ai uitat când trebuia să vii la FC Argeş şi ţi‑am dat zece mii în avans? Nici n-ai venit şi nici banii nu mi i-ai mai dat înapoi. Aşa că suntem pace!»".

"Înainte de 1990 era Occident la Scorniceşti! Găseai la liber, în magazine, carne, lapte, ouă, ness, ciocolată, pepsi, tot ce voiai. Veneau oameni şi de la Bucureşti să se aprovizioneze!", Ion Anghel, fost portar la FC Scorniceşti

"În 1982, Halagian m-a întrebat înaintea unui amical dacă am văzut filmul «Ultimele 6 minute». I-am zis că nu. «O să-l vezi azi, că te bag ultimele şase minute!», mi-a zis. I-am spus că mi-e silă numai când îl văd. În vara aia am plecat", Aurel Mincu, fost fundaş la FC Scorniceşti

Stadionul nimănui

Cea mai impunătoare construcţie din oraşul cu 6.000 de suflete rămâne stadionul. Construcţia a demarat în 1985 şi a fost finalizată în 1988.
Văzut de departe, încă arată bine, dar, pe măsură ce te apropii de el, vezi că nimeni nu s-a mai ocupat de ani buni de o cosmetizare. Pereţii sunt scorojiţi. Camerele de la etaj, rezervate cantonamentului jucătorilor, sunt ocupate azi de cei fără adăpost.

O parte a parterului de la tribuna I este închiriată unei firme de confecţii, cealaltă este depozit en-gros. În interior, lucrurile arată şi mai rău. Un stadion cu 25.000 de locuri, dar unde numai tribuna I este echipată cu scaune. În rest, au dispărut până şi gradenele din lemn, iar tribunele au început deja să facă "valuri", de la eroziune. La "oficială" sunt geamuri sparte peste tot, iar la baza tribunei sunt sute de peturi goale, care tronează printre alte gunoaie.

Cîrţu: "Ce-i tarlaua asta?"
Tot FC Olt joacă aici, dar actuala echipă e în campionatul judeţean, locul 10 din 16, şi e alcătuită mai mult din copii. Ion Preda, zis "Moro", administratorul acestui stadion încă de la inaugurare, ne dezvăluie că "structura de rezistenţă a arenei este proiectată să reziste 400 de ani", dar şi că "Nicolae Ceauşescu nici n-a ştiut că facem stadionul ăsta mare! A venit în 1987, parcă, la Ziua Recoltei, cu Todor Jivkov, bulgarul, iar noi am acoperit totul cu placaje, să nu se vadă din elicopter. Când a fost gata, un an mai târziu, n-a mai zis nimic".

Preda îşi aminteşte, amuzat, că "terenul de joc avea în primă fază 120 de metri lungime pe 90 de metri lăţime! (n.r. - spre exemplu, terenul echipei FC Barcelona, unul dintre cele mai mari din lume, are 105 metri lungime şi 68 de metri lăţime). Era uriaş, ce să mai vorbim! La inaugurare, în 1988, a venit Universitatea Craiova şi am bătut-o cu 6-2, iar Cîrţu ţipa după meci că suntem nebuni, ce e cu tarlaua asta?". Anghel, portarul, care a prins să joace pe acest teren, adaugă şi el: "La vreo câteva zile după aceea a venit şi Cornel Drăguşin, de la federaţie, care ne-a spus că suntem nebuni, că el nu poate omologa un teren cu aşa dimensiuni. L-am făcut 100 de metri pe 70, dar când veneau la noi echipe de «babe», îl mai măream pe lăţime cu 10 metri măcar, de scoteau ăia limba de-un cot. Cine ştia?".

Dorinel voia să fugă pe geam
Anghel, portarul, povesteşte experienţele de la Scorniceşti cu Ilie Dumitrescu și Dorinel Munteanu. "Ilie fusese împrumutat de la Steaua şi încă de atunci era cu figuri pe el. I-am zis odată să ia sacul cu mingi şi mi-a replicat: «Da' ce, bre, eu sunt magaziner?». I-am dat două după ceafă şi, din ziua aia, nu mi-a mai răspuns! Dorinel Munteanu, care venise de la Reşiţa, nu ştia cum să fugă, iar eu trebuia să-l păzesc. Odată, după un amical la Cugir, seara a vrut să fugă din hotel. Îşi chemase soţia şi socrul cu o frânghie, să i-o arunce, iar el să coboare de la balcon! I-am scos clanţa uşii de la balcon, aşa că n-a putut ieşi din cameră. Când mă vedea, pe urmă, din «nenorocitule» nu mă scotea!".

Fotbalişti pe post de gonaci!
Cei doi foşti coechipieri rememorează cum în toamna anului 1978, când echipa juca în Divizia B, "după un antrenament, când abia aşteptam să mergem la masă şi la odihnă, a venit unul de la Primărie şi i-a zis lui nea Tache Macri, care era antrenor, că suntem solicitaţi la o vânătoare, la Negreni, lângă Scorniceşti. Ne‑am urcat în autobuz, iar odată ajunşi acolo, ne-au pus să facem pe gonacii! Am mers vreo trei ore prin pădure tot strigând să speriem vânatul, eram rupţi. La lizieră aşteptau cu puştile pregătite nea Lică şi nea Gheorghiţă Bărbulescu, Emil Bărbulescu (n.r. - membri ai familiei lui Nicolae Ceauşescu), directorul Mara, de la CAP, plus alţi prieteni de-ai lor".

Blatul de la Târgu Mureş
"În ultima etapă din sezonul 1979-1980 jucam la Târgu Mureş", povesteşte Mincu, "iar ASA era în luptă directă cu Târgovişte pentru evitarea retrogradării. Înaintea jocului au venit doi colonei de la echipa locală şi ne-au oferit câte 3.000 de lei, dar ne-au şi spus că, dacă nu-i luăm, ne vor bate oricum. Târgovişte ne promisese câte 15.000 de căciulă ca să încurcăm ASA. Am ales banii gazdelor, că erau siguri. 7-0 ne-au bătut şi au scăpat la golaveraj, pentru că Târgovişte bătuse Timişoara doar cu 5-1. Pe final le-am spus să ne lase şi pe noi să dăm un gol. «Gata, s-a făcut!», Ispir, de la ei, i-a dat mingea lui Iamandi al nostru, care s-a dus şi a marcat. Doar că tuşierul era cu steagul sus. Ofsaid! La care Ispir s-a dus urlând la el: «Care ofsaid, mă, boule? N-ai văzut că eu i-am dat pasa?!»".

La soare, pentru "Tovarăşul"
"Un meci cu Jiul, în vara lui 1982, n-am să-l uit", spune Mincu. "Iunie, final de campionat, cald rău. Era campanie agricolă, iar oamenii - ca la ţară, la câmp... La meci nu erau decât vreo 100 de spectatori aciuaţi la umbră, la tribuna întâi. Când ieşim noi pe teren, după pauză, erau toţi la tribuna a doua, la soare. «Mă, ce-i cu ăştia?», ne întrebam. Ne-am lămurit repede. I se nărăzise lui Ceauşescu, la Bucureşti, că vrea să vadă la tv echipa din Scorniceşti. Iar ăia de la televiziune n-au ajuns decât la pauză. Au montat camerele, dar se vedea urât tribuna a doua goală. Aşa că ai noştri, din conducere, au mutat repede toţi spectatorii la a doua, ca să vadă «Tovarăşul» că vine lumea la meci!".

4 ani a jucat Aurel Mincu la Scorniceşti. A venit în 1978, trimis de Dinamo, şi a rămas până în 1982, când s-a transferat la Rapid