Editorial CTP: Piţi, culturistul neruşinării

Sunt multe lipsuri în România de azi, unii n-au bani, alţii n-au ce mânca, alţii n-au casă şi nici loc de muncă, dar există o lipsă uriaşă, mai rea decât deficitul bugetar, care ne loveşte pe toţi: lipseşte ruşinea. Dacă o fiinţă umană ar avea o carenţă de calciu cât deficitul de ruşine al României, s-ar zbate în convulsii cu spume la gură. Victor Piţurcă este unul dintre cei mai neruşinaţi români pe care i-am văzut într-o viaţă de gazetar.

Ruşine, substantiv feminin: sentiment penibil de sfială, de jenă, provocat de un insucces sau de o greşeală. Dacă aş fi fost selecţionerul echipei naţionale a României, după meciul de la Klagenfurt cred că mă încuiam o săptămână în casă, mi-ar fi fost ruşine să dau ochii cu oamenii şi ducându-mă să iau pâine, darămite să mai apar la televizor. Piţurcă a apărut şi a cuvântat exact aşa, fără să-i tresară un
muşchi pe faţă, cu excepţia unui vag surâs: „Da, şi ce s-a întâmplat? Am pierdut meciul. Nu s-a întâmplat nimic. Ştiţi câte autografe mi s-au cerut la ieşirea de pe stadion?“. Deci, câtă vreme i se cer autografe lui V. Piţurcă, aşa ca Piticului Porno sau Magdei Ciumac, naţionala României stă bine.

Piţurcă e un culturist campion naţional într-o cultură a neruşinării în plin avânt în România. Cei traversaţi de sentimentul ruşinii sunt nişte handicapaţi. Nu are nicio importanţă dacă eşti incompetent sau neinspirat sau depăşit şi bagi un minister, o echipă sau o ţară în stâlp, nu are nicio importanţă dacă îţi întorci gipul în plin trafic peste două culoare şi o linie continuă, în timp ce arunci pe fereastră o ţigară şi un pet gol, iar maneaua urlă stereo din boxe, nu are nicio importanţă dacă împănezi instituţia pe care o conduci cu rude de-ale tale şi jonglezi cu case şi terenuri ale statului, important e să întrebi ca un alt mare culturist al neruşinării, Radu Mazăre: „Şi, care-i problema?“. A recunoaşte că ai greşit, a-ţi asuma daunele pe care le-ai adus semenilor tăi, a te sancţiona tu însuţi, înaintea legilor şi regulamentelor, înseamnă să faci parte din prima dintre cele două mari categorii în care se împarte astăzi populaţia României: fraieri şi şmecheri.

Ruşinea face mai mult pentru civilizaţia unei ţări decât o armată de poliţişti şi procurori, decât un teanc de legi şi contracte. Nicio lege, niciun contract nu-l obligă pe V. Piţurcă să-şi dea demisia, dar ce-ar fi dacă el ar gândi aşa: am făcut şi lucruri bune la naţională, nu sunt singurul vinovat pentru ce se întâmplă, nu pot eu să intru pe teren şi să joc; dar, dacă s-a ajuns la înfrângeri în serie, sub semnul debandadei şi al ridicolului, cel care trebuie să răspundă este comandantul. Demisia poate fi nu doar o pedeapsă, poate fi şi ultima decizie prin care un conducător, fie el director, preşedinte, redactor-şef sau selecţioner, poate încerca să deblocheze situaţia, să forţeze o schimbare care să urnească lucrurile în direcţia bună. Un ultim serviciu făcut echipei.

Nu fac parte dintre cei care consideră că Piţurcă trebuie să plece pentru că are 666 la maşină şi o amantă rusoaică. Nici dintre cei care, ca senatorul Adrian Păunescu, consideră fotbalul o prioritate pentru România şi nu-mi smulg puţinul păr din cap pentru că naţionala e într-o situaţie grea. Grea este situaţia şomerilor, care se înmulţesc de la o săptămână la alta, a pensionarilor, care n-au ce mânca şi iau medicamente prin rotaţie, a tinerilor care nu-şi pot face un rost - e vorba de naţiune, nu de naţională. O să mai vedem o Cupă Mondială fără români şi basta. Însă comportarea lui V. Piţurcă trece dincolo de fotbal. N-am înţeles de ce i se spune Satana, căci iată ce mai declară d. Piţurcă reporterilor intrigaţi şi suporterilor scoşi din sărite: „Echipei naţionale (în cap cu mine, Piţurcă - n.n.) trebuie să i se acorde încredere necondiţionată“. Numai
Dumnezeu beneficiază de încredere necondiţionată într-o ţară civilizată. Iar după propoziţia cu care d. Piţurcă-Dumnezeu închide discuţiile: „Eu sunt Victor Piţurcă“, echivalentă în plan ontologic cu celebra „eu sunt primarul care este“ a lui Marian Vanghelie, mie, unul, îmi este limpede de unde vine personajul - direct din coşmarul care a stăpânit România aproape o jumătate de veac de singurătate.

"Câtă vreme i se cer autografe lui V. Piţurcă, aşa ca Piticului Porno sau Magdei Ciumac, naţionala României stă bine" - Cristian Tudor Popescu

Citeşte si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info