Editorial CTP: Amenințarea fantomei

„Ne vor trebui 10 ani să revenim în Grupa Mondială”. Acestea au fost cuvintele de îmbărbătare ale fostului mare jucător de Cupa Davis Ion Ţiriac către actuala echipă de Cupa Davis a României înaintea meciului cu Rusia. Ca pe vremuri la dublu, Ilie Năstase a venit alături de el la fileu: „Mi-e frică să nu luăm 5-0! Scurt şi sec! O să ne fie greu să mai rămânem în Grupa Mondială”.

N-am vrut să mă refer la aceste afirmaţii în articolul de săptămâna trecută, pentru că am considerat mai importantă comentarea prestaţiei jucătorilor noştri în frunte cu căpitanul Pavel şi a perspectivelor echipei. Ceea ce nu înseamnă că trec peste zicerile lui Ţiriac şi Năstase, oricât de neplăcut ar fi să scriu despre asta.
Năstase şi Ţiriac sunt părinţii fondatori ai tenisului românesc de anvergură internaţională. De aceea, ce-au spus înseamnă o lovitură dată cu muchia rachetei în spatele jucătorilor noştri cu scopul de a le rupe şira spinării. Nu Ţiriac şi Năstase, orice simplu antrenor de la copii şi juniori nu are voie să-i spună elevului său înainte de meci: „Vezi să nu-ţi dea ăsta 6-0. Joacă să iei şi tu un ghem. Oricum n-o să-l baţi nici peste 10 ani

”. Aceasta este o agresiune psihică şi poate fi mai distrugătoare decât una fizică. Pentru un antrenor de talia lui Ion Ţiriac, ce-a făcut se poate numi crimă cu premeditare. Chiar dacă Rusia e foarte puternică, chiar dacă Pavel fără rachetă în mână înseamnă un  handicap major, o asemenea sentinţă fără drept de apel nu poate decât să demoralizeze total jucătorii. Ce le rămânea de făcut lui Hănescu, Crivoi, Tecău şi Copil după cuvântarea lui Ţiriac, să-şi rupă rachetele de green set-ul sălii din Sibiu şi să plece acasă?
Când le spui unor tineri că n-au nicio şansă 10 ani de-acum încolo, asta e o formă de răutate care trece dincolo de tenis.

În 10 ani ai acestor timpuri se pot întâmpla incredibil de multe şi neaşteptate lucruri: în 1980 bănuia cineva ce se va petrece în 1989? Deoarece alegerile pentru conducerea FRT au dat alte rezultate decât cele dorite de dânsul, Ion Ţiriac a decretat că după el şi Năstase urmează dacă nu potopul, atunci neantul.
Mă întreb, de ce-o mai fi călătorit domnul Ţiriac atâţia ani prin toate marile democraţii ale lumii, dacă n-a înţeles că acceptarea opţiunii majorităţii este cheia de boltă a mecanismului democratic? Nu cunosc capacităţile manageriale ale Ruxandrei Dragomir, dar dacă votul a hotărât că ele trebuie puse la încercare, atunci nici miliardul de euro al lui Ţiriac nu poate şi nu trebuie să schimbe asta. La 16 ani am fost copilul de mingi al lui Ion Ţiriac în finala Cupei Davis, România - SUA, Bucureşti 1972.

Meciul său cu Stan Smith a fost unul dintre momentele cruciale în formarea mea ca om. Era a treia zi a întâlnirii şi 2-1 pentru americani. Cineva, să zicem fantoma lui Nicolae Mişu, primul tenisman internaţional al României în anii ’20, ar fi putut să declare atunci: „Ţiriac - nicio şansă, România - nicio şansă. Stan Smith are 25 de ani şi e nr. 1 mondial, Ţiriac are aproape 34 şi nu e în prima sută de jucători a lumii. Mai are în spate şi meciul istovitor de 5 seturi câştigat la Tom Gorman în prima zi. Şi înfrângerea dezolantă, fără drept de apel la dublu, în faţa lui Smith-Van Dillen. Mi-e să nu-i dea Smith 18-0. Şi cred că România nu mai ajunge în finala Cupei Davis nici într-un secol” (37 de ani din acest veac de singurătate au şi trecut).

Cred că la auzul unei asemenea ziceri, Ţiriac lua fantoma la bătaie, dacă mă gândesc cum s-a îndreptat spre tribună la sfârşitul setului trei mârâind ca o fiară: „Te omor, mă, auzi, dacă pierd ghemul ăsta, te omor!”. Până atunci luptase cu o voinţă supraumană, reuşind să-i ia lui Smith primul set şi să ajungă la 5-4 pentru american în setul al treilea, Ţiriac având însă 40-0 pe serviciul lui, deci trei mingi de 5-5.
Mi-e greu să uit cum îmi şuiera printre dinţi: „Dă-o, bă, dracului, mingea, nu vezi că nu mai am aer?!”.

Şi eu îi aruncam mingea aiurea, pe lângă rachetă, ca s-o culeagă alt copil de mingi din mijlocul terenului şi „Bunicul” să se mai poată odihni câteva secunde. Reuşise, folosind toate trucurile lui tactice de vulpoi bătrân, să-l scoată din sărite pe Smith, vestit pentru calmul său „englezesc”, în aşa hal încât americanul a ajuns să dea cu mingea după el! Nu mai vorbesc de tuşele „mutate” de arbitru cu câte 10 centimetri, după nevoi şi neam. Fireşte, principalul Enrique Morea venea şi corecta decizia, dar Ţiriac mai câştiga iarăşi nişte timp de odihnă.
Smith trimite o minge prea scurtă, Ţiriac vine în faţă, dar o aruncă în fileu.

Atunci se aude strigătul americanului din tribună: „Just in time, old man!” („Era şi timpul, bătrâne!”). Tocmai v-am spus cum a reacţionat Ţiriac, nu înainte de a-mi da racheta, ca să nu arunce cu ea în tribună. Până şi în adâncul furiei, nu-şi pierdea total controlul. A pierdut însă ghemul, setul şi meciul, dar în 5 seturi, luptând până la ultimul strop de putere.

L-am crezut când a declarat după aceea: „Mi-aş fi dat o mână ca să câştigăm”. Să fie oare acelaşi Ion Ţiriac care acum aruncă prosopul în capul jucătorilor români înainte să înceapă meciul? Nu pot să cred. De câte ori îi văd, barba lui colilie şi ridurile adânci ale lui Năstase mi se par machiaje nereuşite, sub care se ascund, puşi pe şotii, Ion şi Ilie aşa cum îi ştiu de-o viaţă. Dacă le-aş lipi pe frunte aceste vorbe ale lor, care sper din toată inima să nu fie ultimele în legătură cu tenisul românesc, ar trebui să accept ceva ce poate fi mai urât decât moartea: că Ion Ţiriac şi Ilie Năstase au îmbătrânit cu adevărat.

”Pentru un antrenor de talia lui Ion Ţiriac, ce-a făcut se poate numi crimă cu premeditare”, Cristian Tudor Popescu

Citeşte si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info