CEL ALB ŞI CEL PUTERNIC | Povestea căpitanului de la CFR Cluj, Ionuţ Larie

19 aug 2015 9231 afişări Comentează şi tu Special
 CEL ALB ŞI CEL PUTERNIC | Povestea căpitanului de la CFR Cluj, Ionuţ Larie Fotografii: Joo Ferenc, Arhivă personală, ProSport 12 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7969/14678791/1/11909671-917478664986497-1287226772-n.jpg

de Andru Nenciu

  • ProSport vă prezintă povestea căpitanului echipei CFR Cluj, Ionuţ Larie (28 de ani), fotbalist care a ajuns la tripla campioană a României în urmă cu două sezoane, de la Viitorul lui Hagi

E vara lui ’94 şi soarele încălzeşte cu putere în Constanţa. Nopţile devin zile şi televizoarele comutate pe Mondialul din Statele Unite îi chinuie plăcut pe amatorii de un altfel de fotbal. E vremea în care se fac planuri pe termen mediu, vremea în care părinţii caută şcoli optime pentru prichindei. Şi familia Larie decide să se mute într-un alt cartier din Constanţa. Unul mai ofertant. Din toate punctele de vedere.

Cu ochii umflaţi de somn, Ionuţ (7 ani) îşi ia locul din primul rând în sufrageria animată de Telecolorul care zgâlţâie o casă întreagă în toiul nopţii. Bea un pahar cu apă rece ca gheaţa, îşi sprijină coatele pe un caiet dictando şi îşi scoate un tricou galben din şifonier. “Bine că m-ai trezit tu, tată, că zbârnâitul ceasului...!, îi murmură ceva părintelui său. “Dar ce credeai? Că te voi lăsa să pierzi un asemenenea meci?”, zâmbeşte la cutie, tatăl, Ştefan Larie. Dialogul curge ca ţesătura de pase a prietenilor lui Hagi şi nopţile învăluite de vocea lui Ţopescu îşi pun amprenta asupra puştiului care-şi exersează tehnica pe bitumul încins. Dansul Regelui îl alimentează cu ambiţie şi nici prin minte nu-i trece că peste ani...

În aşteptarea următorului meci al României, Ionuţ Larie îşi oţeleşte gambele. Unde altundeva? Nisipul îi arde tălpile, îşi striveşte unghiile de la picioare cu o minge cât un ceas deşteptător, ba chiar primeşte vizita unui adversar de netrecut. Un labrador. E câinele unui vecin. Şi atacă în valuri-valuri! Mai face paradă cu colţii înspăimântători, mai îşi bombează pieptul, mai pune frâne pe nisip. Pentru a salva unica minge a grupului de amici din cartier, Ionuţ driblează patrupedul până la epuizare, pulsul i se accelerează şi se aruncă în mare. Un flecuşteţ pentru un băiat născut şi crescut în Constanţa. Nici nu bănuieşte că cineva îi urmărise reprezentaţia cu atenţie sporită. “Pe tine te fac fotbalist!”, e mesajul care-i deschide ochii. Ionuţ clipeşte vesel, dar vorbele vecinului îi intră pe o ureche şi îi ies pe cealalta. Pe retină îi rămăn doar ochii reci şi luminoşi ai lui Rex, adversarul care-i lăsă o zgârietură pe tot piciorul stâng. Îmi voi lua şi eu un labrador când voi fi mare”, îngână o promisiune. Nici prin minte nu-i trece că peste ani...

Cu supradoza de energie generată de Mondialul american văzut în casă nouă şi cu urechile lui Rex în minte, lui Ionuţ i se deschideau noi perspective. Şi după doar o săptămână ajungea în curtea faimoasă a clubului de fotbal Farul. O reuşi? Poate da. Poate nu. Cert e că şi-a zis că trebuie să încerce marea cu degetul.

Şi ai luat în serios propunerea vecinului până la urmă?
Cum-necum, am intrat pe poarta clubului Farul, cu un ghiozdan şi un trening la mine. Am fost mai întâi la antrenorul Ştefan Petcu, dar am stat puţin la dânsul pentru că eram născut în 1987 şi nu intram în categoria antrenată de el. Am trecut la Constantin Mareş şi apoi la Sevastian Iovănescu.

Cât timp ai rămas acolo?
Ultimii doi ani de juniorat, de la 16 ani la 18 ani, i-am făcut la Midia Năvodari. Pot spune că acolo mi-am relansat cariera, după ce am plecat de la Farul. Tata s-a certat cu domnul Iovănescu pentru că m-a scos din echipă într-o partidă importantă. “I se justificase tatălui meu că e echipa lui şi ce face ce vrea cu ea”. Atunci tata i-a replicat că “face ce vrea cu fiul lui şi că mă ia de acolo. Aşa am plecat de la Farul”.


Ionuţ, alături de părinţii săi: Ştefan şi Maria-Tamara FOTO: arhivă personală

Eşti un fotbalist înalt, ai 1,91 m, ai făcut şi alte sporturi în copilărie? Constanţa dă foarte mulţi sportivi de top şi a impresionat şi în jocurile de echipă…
Nu, doar fotbal. Şi să ştii că m-am înălţat după 17 ani. Aveam 1,80 m pe la 17 ani şi până la 18 ani am crescut 11 centimetri.

În 2010 ai ajuns la Viitorul, la echipa omului care-ţi încânta serile din copilărie. Ce rol a avut Hagi în ascensiunea ta?
Gică m-a pus fundaş central, pentru că eu jucam la închidere. Îmi plăcea mai mult la acea vreme să joc mijlocaş, mai un şut, o pasă, dar m-am descurcat foarte bine şi în linia defensivă şi toată lumea mi-a zis că mi se potriveşte acel post. Ai văzut că Hagi are această capacitate de a schimba posturile anumitor jucători şi le valorifică foarte bine calităţile. (n.r. – la Galatasaray, în 2004, Arda Turan era fundaş lateral. Hagi l-a trecut în linia mediană şi l-a transformat într-un jucător de creaţie).

El te-a văzut la Farul?
La 23 de ani, era o debandadadă totală la Farul, aveam trei-patru luni de restanţe salariale şi antrenorii veneau la noi şi ne ziceau: “Dacă vreţi să faceţi antrenament, faceţi! Dacă nu vreţi, nu faceţi”. Atunci m-a bătut un gând să mă las de fotbal, dar Hagi m-a ajutat că m-a luat la Viitorul, că am devenit foarte apropiaţi şi încă suntem. Un rol important în cariera mea l-a avut şi Paul Ciocănescu medicul pe care l-am avut la Farul şi apoi la Viitorul. El m-a pus pe picioare după problemele fizice, el m-a ferit de accidentări.

Şi cum ai plecat de la Viitorul la CFR Cluj?
Mi-am zis că vreau să încerc la un club mai mare şi am ajuns la CFR Cluj prin intermediul lui Bogdan Mara şi Marius Bilaşco. Gică Hagi îmi spusese că îmi face contract cât mi-ar fi oferit şi CFR, dar că sunt liber să aleg ce vreau pentru binele carierei mele. El voia să plec afară. Îmi părea rău pentru că pe de o parte pierdeam un grup foarte unit şi jucam şi un fotbal foarte bun, dar pe de altă parte puteam să simt şi eu, în adevăratul sens al cuvântului, o victorie. La Viitorul orice succes era umbrit de acuzele de blat. “A fost blat, a fost blat… te deranjează acuzele astea nefondate”. La CFR aş fi putut auzi şi un “Bravo” de la toată lumea pentru victorii. Bine, şi la CFR am dat peste o situaţie care ne-a demoralizat, atunci când am pierdut punctele şi ne băteam la retrogradare, dar trebuie să ai psihic de fier.


Împreună cu Mitrea, la Viitorul FOTO: ProSport

Un vis devenise realitate deja. Jucătorul care-i marcase nopţile din casa nouă avea să-i devină sursa ce urma să-i călăuzească paşii în fotbalul mare, iar în plan personal, prietenii din Constanţa şi părinţii Ştefan şi Maria-Tamara îi aduceau doza de echilbru. Lipsea totuşi ceva. La 18 ani distanţă de meciul de pe plajă în care Labradorul unui vecin intrase prin alunecare, Ionuţ Larie trăgea nădejde că un exemplar din rasa canină preferată i-ar putea deveni rapid companion. Însă un film văzut pe înserate, cu un fresh de portocale în faţă, avea să-i schimbe percepţia despre viitorul amic. Intitulat Hachiko: Povestea unui câine, filmul american din 2009, cu Richard Gere şi Joan Allen, e bazat pe istoria adevărată a câinelui Hachiko. “E o peliculă emoţionantă, ţin minte că am stat nemişcat în faţa televizorului atunci când am văzut filmul”, deschide Ionuţ cutia de amintiri.


16 milioane de dolari a costat pelicula regizată de Lasse Hallstrom şi produsă de Richard Gere, Bill Johnson şi Vicky Shigekuni. La trei ani de la lansare, în 2012, avea încasări de aproape 50 de milioane de dolari

Filmul este o dramă inspirată dintr-o poveste reală, petrecută în Japonia în prima parte a secolului XX. Personajul lui Richard Gere, profesorul Parker Wilson, găseşte într-o zi, coborând din tren, un căţeluş pe care se hotărăşte să-l ducă acasă şi să-l păstreze. Familia devine sceptică, dar profesorul şi noul său companion formează un cuplu indestructibil. Secvenţele cu Parker Wilson şi Hachiko cu mingea de tenis, în încercările de dresaj, sunt fascinante. Fără stăpânul său, minutele devin ore, şi câinele vine în fiecare zi la gară, la aceeaşi oră pentru a-şi aştepta stăpânul, ajungând să îl cunoască toţi călătorii din preajma staţiei. Hachiko se ataşează foarte mult de cel care l-a găsit, atât de mult încât îşi însoţeşte în fiecare dimineaţă stăpânul la gară şi îl aşteaptă în fiecare seară pe peron să se întoarcă de la locul de muncă. Într-o zi însă profesorul suferă un accident cerebral în sala de cursuri şi moare. Nu se mai întoarce niciodată şi timp de 9 ani Hachiko merge zi de zi la staţia de cale ferată pentru a-şi întâmpina stăpânul, uimindu-i pe localnici prin devotamentul lui şi predându-le o lecţie despre iubire şi loialitate. “E o poveste tulburătoare şi tinzi să intri în pielea personajelor. Atunci m-am hotărât că trebuie să-mi iau un câine din rasa Akita”, punctează Ionuţ.

Conform tradiţiei încă menţinută în Japonia, Akita Inu descind din legendarii câini de rasa Matagi. Analizele ADN îi plasează printre cele 14 cele mai vechi rase de câini domesticiţi, deţinători ai „genei ancestrale” a lupilor străvechi. De-a lungul timpului rasa a avut mai multe întrebuinţări în ţara natală, fiind, pe lângă asistent la vânătorile de cerbi şi urşi, câine de pază al reşedinţelor nobiliare, câine de luptă, animal de tracţiune pentru sanie şi în serviciul forţelor armatei. Akita Inu se bucură de o imensă popularitate în Japonia, unde sunt consideraţi simbol naţional. Rasa este inclusă în lista celor şapte monumente ale naturii. Japonezii îi consideră cei mai loiali companioni şi protectori ai casei. Akita Inu simbolizează prosperitatea şi sănătatea. Există chiar şi acum tradiţia ca, la naşterea unui copil, părinţii să primească în dar mici statuete reprezentând un Akita Inu, în semn de sănătate, fericire şi viaţă îndelungată. De asemenea, cei aflaţi pe patul de suferinţă primesc acelaşi dar de la prieteni şi cunoscuţi.


Shiro, un câine mândru, la o plimbare prin Constanţa FOTO arhivă personală

“Am citit şi eu multe despre originile acestei rase, despre cum trebuie crescuţi... Pe al meu îl cheamă Shiro şi în japoneză înseamnă CEL ALB. Eu l-am vrut alb când am discutat cu cei de la Royal Pet. E foarte sensibil şi când l-am luat avea doar 7 kilograme…”, mai aruncă Larie, căpitanului CFR-ului, o privire nostalgică în trecut.

Şi cât cântăreşte acum?
N-ai să ghiceşti!

Încerc?
N-ai să ghiceşti. Încearcă!

30!
Eşti departe. Te laşi bătut?

Spune-mi tu atunci!
45 de kilograme.

Nu ştiu cum îl hrăneşti. Câte calorii arzi când ieşi cu el la plimbare?
Nu ştiu, dar când era mic, reuşeam să-l ţin în hamuri, îl mai şi întreceam, dar acum…

Cine câştigă o cursă de 60 de metri?
N-am nicio şansă în faţa lui. Doar dacă-l mai iau în vacanţe şi încerc să-l ţin în ham… aleargă odată cu mine.

Îl ţii cu tine, la Cluj?
Nu, nu, pentru că aici eu stau la hotel şi mi-ar fi fost foarte greu să am grijă de Shiro şi am preferat să rămână acasă, cu ai mei, în Constanţa. A fost cu mine cât i-am modelat personalitatea.


45 de kilograme cântăreşte Shiro, câinele lui Ionuţ Larie. Fotbalistul de la CFR are 81 de kilograme FOTO: arhivă personală

Despre Akita Inu se spune că sunt foarte credincioşi, iar în Japonia femeile îşi lasă chiar şi copiii în grija acestor câini. Docil, spontan şi afectuos cu cei din familia sa, Akita are nevoie de dresaj ferm încă de pui. “M-am ocupat de el, dar cariera m-a dus în Cluj şi acum ne vedem mai rar, dar o să-ţi mai povestesc despre el”, spune Larie. Odată stârnită curiozitatea despre Shiro, revenim pe terenul fotbalului şi lăsăm prietenul de 45 de kilograme pe mai târziu.

În ce moment al carierei susţii că te afli acum?
La CFR Cluj, în acest sezon, simt că am atins vârful carierei mele de până acum. Informaţiile care ne parvin spun că ne vom recupera punctele şi cred că e bine asta pentru moralul nostru, mai avem de lucrat şi cred că ne putem exprima la un nivel superior. A contat în iarnă plecarea unor jucători importanţi, apoi au plecat în vară alţii, dar eu consider o provocare frumoasă ceea ce este acum la CFR, iar obiectivul nostru este pătrunderea în play-off. Ne vom găsi ritmul, sunt sigur.


CFR Cluj, la meciul cu Steaua, pe Naţional Arena, 1-1. Larie, al patrulea de pe rândul de sus (de la stânga) FOTO Joo FERENC

CFR Cluj se află pe locul 8, după şapte etape scurse din Liga 1. Penalizată cu 6 puncte, echipa antrenată de Francisc Dican are 3 victorii, 3 remize şi o înfrângere. Etapa trecută a remizat, la Severin, scor 1-1 cu Pandurii Târgu Jiu, iar runda viitoare, a opta, va juca în deplasare cu Concordia, luni, de la ora 21:00 (în direct pe Dolce, Digisport şi Look TV)

În ultimul meci, cu Pandurii (1-1), Larie s-a achitat bine de sarcini per total. A ajutat la construcţie şi a executat puţin peste poartă o lovitură liberă de la 20 de metri şi a închis bine alături de colegul său din defensivă, Tînc, culoarele "săpate" de elevii lui Edi Iordănescu. În prima repriză doar l-a scăpat din marcaj pe Mihai Roman, după o pasă perfectă trimisă de Dan Nistor. Roman nu a valorificat însă şansa de a înscrie.

CFR Cluj, în ultima etapă: Marc - Lopes, Larie, Tînc, Camora - Petrucci, Mureşan - Jakolis (Voiculeţ '89), Păun (Bruno '80), Cristian Lopez - Beleck (Negruţ '73). Antrenor: Francisc Dican.


Căpitanii Larie şi Nistor, duminică, la meciul Pandurii - CFR 1-1, din etapa a 7-a a Ligii 1. FOTO: www.panduriics.ro

Cât de greu e să joci în deplasare fără fani. La Bucureşti, în meciul cu Steaua (0-0), pe Naţional Arena, doi fani ai voştri, Titus Trif şi mama sa, au călătorit 11 ore cu trenul pentru a fi alături de voi şi au devenit protagoniştii unor imagine memorabile...
Tot respectul pentru cei doi, poate doar cei doi au reuşit, dar şi-ar fi dorit mai mulţi să ajungă la Bucureşti. E o mare diferenţă, noi avem foarte mulţi suporteri la meciurile de acasă, i-am avut mereu aproape. Eu prefer o partidă cu mulţi spectatori, chiar dacă sunt fani ai adversarei, în dauna meciurilor cu puţini oameni pe stadion. Mă întăreşte şi o atmosferă ostilă echipei mele. Sunt adeptul ideii că atunci când joci cu public, ai tendinţa să creşti în valoare. Primeşti un feed-back, te simţi sportiv, eşti aplaudat, eşti înjurat, îţi aduni energia şi din reacţiile publicului. Pe mine mă motivează confruntările în care joc cu un public numeros.

1.000.000 de euro e cota de piaţă a lui Larie, conform transfermarkt. În momentul în care a ajuns la CFR, conform aceleiaşi surse, valora 450.000 de euro

La ce capitole crezi că eşti deficitar?
Duelurile unu la unu cu mingea jos nu prea-mi plac, cu jucătorii tehnici şi cu viteză, mai am de lucrat, nu sunt foarte abil la acest capitol. La duelurile aeriene nu am probleme şi la tot ce înseamnă implicarea mea în alte faze.

În schimb, am văzut că eşti foarte sigur pe tine când execuţi penalty-urile.
Am şi ratat câteva să ştii.

Mergi după o linie bine aleasă, exersată, sau iei decizia pe moment în funcţie de diverşi factori?
De obicei mă uit la portar în ce parte se aruncă, totul stă într-o fracţiune de secundă şi poţi, ca executant, să te faci de râs. Îmi asum acest risc. Totul a început când eram la Viitorul, nu bătusem vreodată până atunci. Dică m-a învăţat multe. Şi pe teren, dar şi în afara terenului.

Spune-mi trei atacanţi din Liga 1 care sunt foarte greu de marcat!
Budescu mi-a plăcut, se demarcă foarte bine între linii, e dificil de ţinut. Apoi Keşeru. E tare ca o stâncă şi excelează la capitolele forţă şi viteză. Se vede că s-a călit în campionatul din Franţa. Şi ar mai fi iordanianul Bawab. Acum nu prea mai joacă, dar am avut mereu meciuri grele cu el: şi când evolua pentru Gaz Metan Mediaş, şi acum, de când joacă la CS U Craiova.


Lege nescrisă: ai obstrucţionat, aşteaptă-te să primeşti! În Liga 1, în duelurile 1 la 1, mâinile au rol decisiv FOTO: Dan TĂUŢAN / ProSport

Bawab, Budescu şi Keşeru. Trei fotbalişti care atunci când se află într-o zi bună pot face dresaj cu adversarii. Căpitanul CFR-ului vorbeşte însufleţit despre fotbal. Pare că-i mănâncă tot timpul şi simte că cineva îi înfige un pumnal în stomac atunci când o accidentare îl ţine pe tuşă. Clujul îl fascinează. Şi de fiecare dată când are câteva ore libere, îl încearcă o mare curiozitate despre frumuseţile oraşului. O curiozitate căreia nu-i găseşte leac. Dar în acelaşi timp, de multe ori i se pare că miroase a plajă şi aude pescăruşi de tot felul. "Când am avut ultima dată meci la Constanţa, au venit ai mei cu Shiro la hotel" . "Şi cum a reacţionat când te-a văzut?", vine întrebarea firească. "Ca să vezi loialitate: a venit la mine, a sărit pe mine, s-a bucurat, dar imediat s-a dus la părinţii mei! Ca să vezi loialitate! O fi înţeles că trebuie să mă lase să mă concentrez pentru meci... după partidă am stat din nou cu el. Acum e mai puternic ca orice coleg al meu, cred că aş avea mari probleme într-un duel unu la unu... denotă forţă..."

Apropo de forţă, vreau să te întreb câte goluri marca la antrenamente la CFR şi cum şuta Muniru?
Ha, ha. Şi eu îţi răspund aşa: suntem foarte apropiaţi! Şutul lui Muniru... să ştii că la noi n-a dat un şut pe poartă!

Niciun şut? La Steaua a şi marcat!
E un recuperator foarte, foarte bun, chiar dacă de multe ori nu se vede în joc. E o prezenţă discretă care dă o mare greutate echipei. Aleargă cât un maratonist, e altruist şi îşi dă şi cămaşa de pe el pentru binele colegilor.

Coleg cu el, ca şi la CFR, e Tade. Aş vrea să-l caracterizezi mai întâi din punct de vedere al fundaşului central, bănuiesc că te-ai ciocnit de nenumărate ori cu el la antrenamente, nu?
Tade e stilul atacantului luptător, muncitor.

Dar la Steaua încă nu a confirmat. De ce?
Pentru că are nevoie lângă el de încă un atacant. Nu ştiu dacă se pliază sau nu pe jocul Stelei, dar la noi se completa foarte bine cu Guima. Şi se luptau amândoi pentru mingi şi se puneau în valoare unul pe celălalt. Aşa cred că are nevoie şi la Steaua de un jucător cu profilul lui. Tind să cred că în curând va deveni exact jucătorul de care are nevoie Steaua şi va îşi va pune amprenta pe rezultatele echipei.

Interesul manifestat de Steaua în această vară pentru tine cât de puternic a fost?
Să ştii că nu m-a căutat nimeni. Dacă ar fi fost interesaţi de mine, m-ar fi sunat Dică, ţi-am spus că suntem prieteni buni. Dacă ar fi fost ceva real, m-ar fi sunat el.

Cine ştie, un telefon poate veni oricând, nu? Totuşi, e şi Steaua pe lista ta? Sau unde ţi-ai dori să te transferi când va fi cazul?
Steaua reprezintă cam cel mai înalt punct unde poţi ajunge în România. Dacă aş pleca undeva... Nu ştiu, poate la o echipă unde să strâng un ban.


Larie are cuvine de laudă despre foştii săi colegi de la CFR, steliştii Tade (primul din stânga, rândul de sus, şi Muniru, primul din dreapta, rândul de jos) FOTO Dan Tăuţan / ProSport

„Parisul şi Roma mi-au plăcut cel mai mult dintre oraşele vizitate. Următoarea ţintă este Barcelona”

Ionuţ LARIE, fundaş CFR Cluj

Naţionala?
N-am fost niciodată.

Nici măcar convocat?
Nici măcar, avem fotbalişti valoroşi pe postul meu: Chiricheş şi Moţi. Păcat de Gardoş că s-a accidentat. Dar am fost la Naţionala de tineret pe vremea domnului Emil Săndoi. Eu muncesc să-mi ajut echipa: CFR Cluj.

Spune-mi doi jucători străini care-ţi plac!
Eu sunt fan Real Madrid şi îmi place Sergio Ramos de când a venit de la Sevilla. Devine dur doar când trebuie. Are plasament, detentă, anticipează bine fazele, iar urcările în atac le face fără cusur. E un fundaş complet şi nu cred că-i poate contesta cineva atuurile. Xabi Alonso m-a impresionat de când era la Liverpool şi îţi şi explic de ce: are o viziune a jocului pe care foarte puţini jucători o posedă, e constant – ceea ce primează la un fotbalist azi - şi nici un robot nu ar oferi pase mai exacte ca jucătorul spaniol.

Am înţeles cum stă treaba cu Xabi Alonso, dar spune-mi ce face Shiro acum?
Cred că este cu ai mei, pe la Eforie. Când era mic, trebuia să-l strig non-stop, a fost foarte încăpăţânat, dar acum ascultă, sunt foarte deştepţi câinii din rasa Akita Inu. Părinţii mei îl plimbă pe plajă, pe faleză, foarte mulţi trecători sunt curioşi şi îi întreabă ce rasă e? De fiecare dată când stau cu el, simt că îmi transmite foarte multă energie pozitivă...

Energia pozitivă ajunge până în Cluj. E vara lui 2015 şi puştiul vioi şi inventiv care în urmă cu 21 de ani juca fotbal, pe plajă, în cei mai scurţi pantaloni scurţi, se bucură de frumuseţile vieţii. E înzestrat cu simţul măsurii atunci când vorbeşte despre cariera sa şi zâmbeşte de fiecare dată când scoate din sertar pozele surprinse la meciul de pe plajă din '94. Larie şi-a întâmpinat cu ştiinţă şi eleganţă obstacolele apărute în carieră şi a învăţat de la oameni şi chiar de la cei mai buni prieteni ai omului când e nevoie de puţină încăpăţânare şi loialitate. Cu CFR Cluj îşi doreşte să câştige tot. Pe plan personal se lasă şi condus de sfaturile oamenilor apopiaţi. Aşa cum a făcut în momentul în care vecinul din Constanţa i-a spus că-l "va face fotbalist", aşa cum s-a întâmplat când tatăl său, Ştefan, l-a mutat la altă echipă, aşa cum s-a întâmplat când Hagi i-a spus cum, când sau de ce să joace umăr la umăr. Se consideră un învingător şi susţine că a pierdut doar două meciuri: "Cu labradorul de pe plajă din copilărie şi cu Shiro, căruia nu reuşesc să-i opun rezistenţă".


Uriaşul Shiro, alături de mama lui Ionuş, Maria-Tamara FOTO arhivă personală


 

 

 

 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.