Atacul de foc Alibec – Țucudean

Nu picați în capcana vorbelor mieroase, lingușitoare ale lui Daum după meciul Viitorului de miercuri. Așa e pretutindeni. Întotdeauna oaspetele se simte obligat să laude sarmalele gustoase făcute de gospodina gazdă. Deloc întâmplător, la fiecare convocare a lotului selecționerul, Daum sau oricare altul, se tot rotește în jurul numelor lui Andone, Stancu sau Keseru. Altele sunt ocolite. Nu sunt nici acum cine știe ce performanțe, dar nu vom ajunge undeva vreodată cu atacanți capricioși, frustrați și zăhăiți la cap precum Alibec ori Țucudean.

De când a dat Astra pe Steaua, nu e meci în care Alibec să nu depună toată strădania să colecționeze cartonașele galbene unul după altul, dacă se poate cât mai degrabă. Poate chiar până la pauză. Să nu uităm chiar debutul în campionat cu Steaua. Avertismente nicidecum pentru duritate în joc, faulturi repetate, ci exclusiv pentru proteste. Intotdeauna cu brațele sus, ca la un concert pop, cu ochii dați peste cap și nesfârșite reproșuri aduse arbitrilor. Nu se îndoiește nimeni că nici măcar Alibec nu-și mai aduce aminte care a fost ultimul meci mai acătării în tricoul Stelei. Și atunci e cel puțin lipsă de respect față de fanii din tribună care flutură posterul uriaș cu chipul său s-o tot caute cu lumânarea la fiecare partidă. Bineînțeles și contra lui Plzen. Dacă nu-ți iese jocul e una. Dacă însă te comporți ca un copil răzgâiat care se tăvălește în fața vitrinei cu jucării după fiecare nereușită, e cu totul altceva.               

Se tot pomenește de inevitabilul transfer afară. Interesant ar fi de aflat care e acum cota de piață a lui Alibec, cota reală, nu gluma nesărată a lui Becali cu oferta de milioane de euro?! Atunci când a fost compusă lista cu posibilii urmași ai lui Reghe, Becali a șters dintr-un condei numele lui Dan Petrescu. „Nu-mi aduc eu stăpân la echipă!” Nu mai era nicidecum cazul. Avea deja unul. Pe Alibec, care n-ar mai găsi undeva afară traiul pe vătrai de la Steaua.                            

Nu mă dezic. Țucudean a rămas unul dintre cele mai promițătoare vârfuri din fotbalul nostru. Promițătoare și atât. De când a eșuat amar afară, la Standardul lui Rednic, o dată cu revenirea acasă cineva l-a învățat – și l-a învățat prost – să fie dur, violent, să-l știe de frică adversarii. Deprindere cumva din etapa Tg. Mureș, predată de profesorul-chirurg Gabi Mureșan. Nu poți decât să stai ca prostul să te minunezi unde mai încape în glezna fină a lui Țucudean și atâta violență fără rost. Dacă meciul de miercuri s-ar fi jucat în deplasare, nu la Ovidiu, arbitrul nu mai era atât de îngăduitor cu Țucudean și i-ar fi arătat direct cartonașul roșu, nu pe cel galben, la atacul violent – de reținut, la centrul terenului – fără nicio noimă. Oricum, până la urmă tot a testat teoria cu totul neinspirată și falsă potrivit căreia propria echipă joacă mai bine și mai determinat în nouă oameni de câmp decât în zece. Întrebați coechipierii care acoperă golul și veți afla răspunsul.                                    

Alibec și Țucudean nu-s nici primele, nici ultimele speranțe spulberate, ci doar alți doi născuți talente…    

P.S. Dacă aș fi avut o rudă apropiată moartă în decembrie ’89 la Timișoara, cred că m-aș fi lepădat de orice fărâmă de bune maniere și îngăduință și l-aș fi strâns de gât pe Tudorel Stoica. L-am auzit deunăzi, alături de Pițurcă, lăudându-l pe „tovarășul Coman”. Care a ajutat și a fost mereu alături de Steaua. Adică a fost alături de ei, de jucători, de necesitățile lor, de aprobări de ARO, de televizoare, de orice fel de aprobare peste rând. „Tovarășul Coman” e cel care a comandat masacrul de la Timișoara din ’89.