Regretele noastre eterne pentru un Mondial ratat de boşii FRF în numele unei ţări întregi. Şi o bucurie amară

9 oct 2017 20534 afişări Comentează şi tu Nationala
Regretele noastre eterne pentru un Mondial ratat de boşii FRF în numele unei ţări întregi. Şi o bucurie amară

…Nu mai are niciun rost acum. Deşi n-ar fi avut niciun motiv „raţional“ să facă asta, România a remizat cu Danemarca duminică, un 1-1 cu care oblojeşte, abia la final, rana vie a ceea ce va rămâne, în istoria tricolorilor, drept umilitoarea campanie pentru Mondialul din 2018. Am terminat preliminariile pe 4 în grupă. Le-am terminat deznădăjduiţi şi acriţi, cu 13 puncte, eliminaţi sufleteşte încă de la jumătatea lor, dezbinaţi şi dezorientaţi, certându-ne între noi ca chiorii. 13 puncte, din care 4 în ultimele două partide, când nu mai aveam nicio şansă de calificare.

Dar ultimele 180 de minute ale tricolorilor ne împing de la spate. Ne împing la comparaţii inutile, dar la care e imposibil să nu ne gândim. Hai să facem acest exerciţiu al minimei decenţe fotbalistice, în concordanţă cu ce e rezonabil să presupunem că ar fi trebuit să se întâmple în orice circumstanţă normală.

Ce am văzut la Ploieşti, cu Kazahstan, şi la Copenhaga, cu Danemarca? Am câştigat 4 puncte, am dat 4 goluri şi am primit 2, am remizat la danezi în 10 oameni, după ce ni s-a refuzat un penalty clar la Deac în minutul 29 şi am fost pedepsiţi cu altul foarte uşor acordat în minutul 58. La Copenhaga ne-au lipsit şapte titulari, dar nu s-a văzut asta pe teren. Am terminat cu 8 jucători din Liga 1 pe teren. Naţionala hulită şi batjocorită, umilită chiar de şefii FRF direct şi indirect, prin expresia pervers repetată „ăştia sunt, alţii n-avem“, a dispărut. Au intrat, în loc, băieţii pe care-i ştim şi pe care-i recunoaştem. Mai puţin talentaţi şi mai puţin valoroşi decât altădată, dar inimoşi şi dăruiţi cu o inteligenţă nativă. Uşor vicleni, unii dintre ei cu burtică şi floricele la ei, alţii cărători de pian, dar toţi înclinaţi spre un joc de pase şi spre soluţii-surpriză. Ei sunt: fotbaliştii români pe care-i crezusem dispăruţi de pe hartă sub bagheta lui Herr Daum.

Aşadar, revenind la calculele noastre contrafactuale: minimum trei puncte în plus cu Muntenegru (două acasă, unul în deplasare), două puncte cu Kazahstan (în deplasare), două cu Danemarca (la Cluj). Se strâng 7. Puneţi-le lângă cele 12 de dinaintea partidei de la Copenhaga. Ies la socoteală 19 şi, ţinând cont că, în acest fir narativ alternativ al ultimului an, Danemarca ar fi pierdut la Cluj, la ora partidei de duminică seară nordicii fi avut doar 18 puncte. Se conturează deja tabloul familiar al României bătându-se la calificare, ca de fiecare dată, până în ultima secundă. Şi, iată, dacă băgăm în „calculator“ rezultatul de duminică, ierarhia finală a grupei ar fi fost 1. Polonia – 25 de puncte, 2. România – 20 de puncte, 3. Danemarca – 19 puncte…

Dar, cum am mai spus, acum nu mai contează. Poate că, aşa cum ni s-a mai întâmplat, am fi pierdut şi de data asta. Deloc exclus. Dar am fi făcut-o cu fruntea sus, demn, într-un meci de care pe care. Existam. Contează, cred. În ciuda întrebării candide a preşedintelui FRF, în faţa lui Radu Naum: „Ce importanţă are cum pierzi?“.

De ce n-a fost aşa? De ce, în loc să intrăm pe gazonul ultimului meci cu 19 puncte, ne-am prezentat cu 12? Înaintea lui Christoph Daum, germanul plătit cu 675.000 de euro net (cu tot cu taxe, FRF a achitat 1,1 milioane de euro) ca să ne repete, ca un toboşar mecanic, că suntem prea proşti ca să sperăm la o soartă mai bună, ar trebui să cerem explicaţii la Casa Fotbalului. Să-i întrebăm de sănătate pe cei care l-au adus.

Se putea, totuşi, să avem o soartă mai bună? Să contăm? Răspunsul, de fapt, e tot „NU“. Să explic.

Aşa cum, într-un război, nu contează doar forţa de şoc a armatei sau numărul soldaţilor, ci multe alte lucruri (organizare, dezvoltare industrială, aliaţi, resurse umane şi materiale, tehnologie, chiar grad de educaţie al soldaţilor), tot aşa o calificare nu se obţine doar de către cei 11 din teren. Deşi nu pare, o calificare e rodul unui foarte complex ansamblu de împrejurări şi factori. Valoarea jucătorilor, priceperea antrenorului, chimia dintre cele două entităţi se sprijină pe influenţa în lumea arbitrajului, pe puterea campionatului intern, pe organizarea şi priceperea conducătorilor federaţiei. În cazul de faţă, România a fost trădată de lipsa de experienţă şi de fler a şefilor FRF. Burleanu nu a simţit (şi nu simte) absolut deloc acest sport, nu are nici backgroundul necesar, nici pasiunea obligatorie pentru a-l înţelege.

Un conducător bun ştie când să intervină, în momentele grele, pentru a încerca o redresare de ultim moment. Mircea Sandu, în trecut, a folosit acest „electroşoc“ de mai multe ori – şi, uneori, i-a ieşit. Dar, cu toate păcatele lui mari cât sediul FRF pe care l-a construit, Mircea Sandu jucase fotbal. Fusese la naţională. Ştia ce se întâmplă într-un vestiar. Ştia fotbal. În locul paraliziei de iepure pironit în mijlocul şoselei, cu ochii în farurile maşinii care se apropie în viteză, în momentele critice e de preferat o ultimă şi disperată schimbare de direcţie. Nopţile Mondialului american n-ar fi existat dacă în 1993, după dezastrul de la Kosice, Cehia/Slovacia – România 5-2, conducătorii FRF nu l-ar fi schimbat de urgenţă pe Cornel Dinu cu Anghel Iordănescu. Tricolorii s-au trezit din pumni, când nimeni nu mai credea, şi au terminat campania în forţă, cu victorii pe linie, inclusiv magistralul meci de la Cardiff, 2-1 cu Ţara Galilor lui Ian Rush şi Ryan Giggs. Cu încă doi ani înainte, o manevră similară era să ne califice la Euro 1992 (pe vremea când la turneul final se calificau doar 7 echipe plus ţara gazdă!). Startul dezastruos de campanie, cu Gheorghe Constantin selecţioner (1-2 cu Scoţia la Glasgow şi 0-3 cu Bulgaria la Bucureşti), ne resemnase. În locul lui Constantin a fost adus atunci Mircea Rădulescu, iar naţionala a revenit spectaculos, ratând neverosimil locul 1 şi calificare în ultima partidă, la Sofia (1-1), din cauza unui penalty ratat de Gică Hagi.

Ceea ce am scris nu este o apologie a fostei conduceri, aşa cum slujbaşii actualilor şefi ai FRF se reped să categorisească orice comparaţie cu trecutul. Mircea Sandu e istorie, iar starea grea în care e fotbalul românesc îi va fi povară pe conştiinţă până la capăt, fără să-l poată salva cineva de la acest destin. Dar am făcut comparaţia de mai sus pentru a explica diferenţa dintre cineva care ştie despre ce e vorba şi un altcineva numit pe criterii extraprofesionale, „paraşutat“ într-o instituţie şi într-un domeniu cu care nu are nimic în comun. Acest „meşteşug“ nu poate fi învăţat, din (ne?)fericire nici la Colegiul Naţional de Apărare, nici la „Ştefan Gheorghiu“ şi cu atât mai puţin la vulcanizare.

Prea multe n-ar mai fi de adăugat. Poate doar palma răsunătoare pe obrazul celor care, încercând cu orice preţ să spele prostiile conducătorilor FRF, s-au apucat să arunce cu rahat în fotbaliştii români. S-a repetat obsesiv, în ultimul an, că actuala generaţie este mizerabilă, că sunt nişte jucători sub orice critică, proşti, nepăsători, lipsiţi de pasiune şi de patriotism, ce să mai lungim vorba, nişte „trompete“ – în jargonul fotbalistic atât de străin de locatarii de la Casa Fotbalului.

Ei bine, iată, brusc, după schimbarea de pe bancă, după venirea lui Contra (dar, fiţi siguri, alţi 10 antrenori români în locul lui ar fi obţinut aceeaşi metamorfoză), apărută într-un moment când ar fi avut absolut toate motivele din lume să alerge pe călcâie, „trompetele“ şi „râşii“ au redevenit fotbalişti.

Şi mai rămânem cu ceva după acest final frumos şi trist al unei campanii de coşmar. Am regăsit jocul nostru atât de familiar, care de-a lungul timpului ne-a entuziasmat şi ne-a enervat la culme, datorită căruia am ţipat de bucurie prin pieţe şi din cauza căruia am spart televizoare de nervi. Ne-am reîntors la driblinguri, la pase, la organizarea defensivă, la viclenia noastră înnăscută. Ne-am regăsit naţionala, ne-am regăsit identitatea.

Ne-am regăsit pe noi înşine.

 

http://www.prosport.ro/fotbal-intern/nationala/regretele-noastre-eterne-pentru-un-mondial-ratat-de-bosii-frf-in-numele-unei-tari-intregi-si-o-bucurie-amara-16759449
16759449
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.