Rezultatele catastrofale ale naționalei tricolore în ultimii doi ani, socotite cele mai slabe din istoria cunoscută a fotbalului nostru, au un precedent la sfârșitul anilor 50. Atunci, ca și acum, cauzele s-au acumulat în timp, de-a lungul a două decenii, iar aranjamentele și incompetența au contribuit din plin la dezastru. În 1960, comuniștii au desființat, pur și simplu, naționala, după o serie de rezultate incredibil de proaste. Acum, ziariști și suporteri repun pe tapet ideea. ProSport vă propune, în rândurile următoare, o incursiune în timp, pentru a „spiona” cauzele precedentei crize majore a naționalei.
Petrecute în perioade istorice radical diferite, momentele de cumpănă ale naționalei tricolore din 1960 și 2011 au, totuși, și câteva asemănări. Cel mai prost bilanț din palmaresul României s-a consemnat în intervalul 1958-1960, sub mandatul selecționerului Augustin Botescu, un contabil instalat pe banca naționalei de Corneliu Mănescu, politicianul numit, la rându-i, de Partidul Comunist în fruntea FRF. Botescu a nimicit noțiunile de coerență, tactică și strategie la prima reprezentativă. A creat un haos de nedescris, naționala pierzându-și identitatea. Pe parcursul a doi ani s-au ratat calificările la Europene și la Olimpiadă (pe atunci, la această competiție se foloseau primele reprezentative), rezultatele fiind atât de slabe, încât în 1960 comuniștii au decis să se desființeze naționala! Botescu și Lucescu jr, câte două campanii eșuate
Imediat după Augustin Botescu, în materie de contraperformanțe se situează Răzvan Lucescu. În perioada 2009-2011, fiul lui Mircea Lucescu a „omorât” calificarea la Mondiale (compromisă însă încă de la început de Victor Pițurcă) printr-o înfrângere fără precedent suferită cu Serbia (0-5) și a falimentat campania pentru Euro 2012 în timp record. Crize previzibile
Rezultatele foarte proaste ale lui Lucescu jr (doar trei victorii în meciurile oficiale, cu Lituania, Feroe și Luxemburg), selecția contestabilă, tactica nepotrivită cu profilul echipei, relațiile reci cu unii jucători valoroși, pierderea suportului din partea publicului, dar mai ales jocul catastrofal au adus opinia publică la disperare, fiind readusă în discuție, după 50 de ani, tema renunțării la națională, pe criteriul necompetitivității. Ziariști cunoscuți, dar și suporterii, pe forumuri, au avansat ideea de a se dizolva prima reprezentativă.
Atât Botescu, cât și Lucescu junior au fost însă doar vârfurile unor crize care se prefigurau. Greșelile celor doi au catalizat erorile unor lungi perioade în care în fotbalul românesc, ros de incompetență și corupție, a scăzut valoric. Prima dată, în intervalul 1940-1960, a doua oară, între 1990 și 2010. > Răzvan Lucescu îl depășește cu puțin, ca productivitate, pe nefericitul Augustin Botescu. Lucescu jr are un randament de 33,3% din punctele puse în joc în partidele oficiale, în timp ce Botescu a reușit doar 29,2%.
Contraperformanțele selecționerului-contabil
Experimentul cu obscurul antrenor Augustin Botescu, de profesie contabil, pe banca naționalei a fost posibil, la sfârșitul anilor 50, pentru că în fotbal decizia le aparținea conducătorilor Partidului Comunist, Armatei și Securității, și nu specialiștilor din acest sport.
Multă vreme, după 1945, fotbalul n-a avut nici măcar federație, deciziile fiind luate de un conclav de politruci „multifuncționali” (aceiași oameni erau, de exemplu, factori de decizie în sport, cultură și economie).
Sportul a fost total bulversat, până spre mijlocul anilor 50, de intervențiile în forță ale Securității și Armatei, care au distrus echipe, au blocat carierele a sute de jucători și au descurajat creșterea copiilor și juniorilor prin obiceiul de a încorpora toți fotbaliștii de valoare. Izolați de lumea exterioară
Generații întregi de fotbaliști s-au pierdut doar din dorința generalilor de la Armată și Interne de a nu fi folosite de echipele adverse în campionat. Până și jucători de o valoare inestimabilă, precum Petschowschi și Ozon, n-au scăpat de vicisitudini, având lungi perioade în care n-au evoluat deloc.
Pe lângă această „masacrare” a competiției și a fotbaliștilor de valoare din campionatul intern, izolarea politică a României, obligată să relaționeze, după 1945, doar cu celelalte țări ocupate de URSS și alte câteva din regiune (Turcia, Grecia), a accentuat un decalaj grav. În acele vremuri tulburi, antrenorii n-aveau de unde să se informeze, iar meciurile interțări se numărau pe degetele unei mâini într-un an. Comuniștii au hotărât, conform doctrinei marxist-leniniste, că fotbalul nu poate fi o meserie din care să se câștige bani și, deci, toți jucătorii trebuie să treacă la amatorism, urmând a fi încadrați în producție. A fost un experiment dezastruos, în foarte scurt timp a devenit evident că nu se poate face performanță dacă un jucător muncește opt ore la strung, apoi se duce la antrenament sau la meci. După doar câteva luni, toată lumea păcălea deja pe toată lumea. Jucătorii erau încadrați formal în producție, în realitate văzându-și de activitatea de fotbaliști, iar șefii se prefăceau că nu observă.
Formula era aplicată de toate cluburile: la Dinamo și Steaua, jucătorii deveneau ofițeri „la apelul bocancilor”, la echipele ceferiste erau angajați în căile ferate, echipele minerești și cele siderurgiste îi încadrau ca ortaci sau forjori. Toate erau posturi foarte bine plătite, atractive, dar această minciună, perpetuată până în 1989, a dus la situații de-a dreptul aberante: zeci de sportivi au căpătat nemeritat chiar și gradul de general, deși n-aveau nicio legătură cu Armata sau Miliția/Poliția. Șeful FRF, din Comitetul de Stat al Planificării
Spre mijlocul anilor 50, după ce a fost reînființată federația de fotbal, partidul unic a pus în fruntea instituției un politician, pe Corneliu Mănescu (venit de la Ministerul Armatei), acesta fiind, în același timp, prins și cu probleme economice, în calitate de vicepreședinte în Comitetul de Stat al Planificării. Politica de forță dusă de Armată și Miliție în fotbal s-a simțit și la nivelul naționalei. În fruntea reprezentativei fusese detașat Gică Popescu, un „cadru de nădejde” de la Steaua. În cei șase ani petrecuți la cârma naționalei (1951-1957), acesta a reușit performanța, greu de crezut, de a convoca măcar o dată toți fotbaliștii de la Steaua, fără a reuși vreo calificare! Botescu a bătut Bulgaria și Turcia, Răzvan – Feroe și Luxemburg
Așa s-a ajuns ca, după stelistul Gică Popescu, România să fie condusă de Augustin Botescu, un contabil care antrenase, până atunci, naționala de juniori și Progresul București. Selecția a sărit dintr-o extremă în alta. Dacă pe vremea lui Gică Popescu, CCA/Steaua avea prioritate absolută, Botescu a renunțat la grosul fotbaliștilor convocați până atunci, n-a apelat decât ocazional la jucătorii de la Petrolul, campioana țării, chemând, în schimb, șase oameni de la Progresul, care activaseră în Divizia B între 1955 și 1958! De altfel, Botescu a antrenat în paralel naționala și Progresul, în sezonul 1959-1960.
Amalgamul ilogic al jucătorilor total neexeperimentați, luați de la cât mai multe echipe, a dus la rezultate care se pot compara, în cariera de 90 de ani a naționalei, doar cu cele obținute de Răzvan Lucescu. Singurele victorii oficiale din mandatul lui Botescu au fost reușite cu Bulgaria și Turcia (ultima era, la vremea respectivă, cam ce este Luxemburg acum în fotbal).
Selecția haotică, promovările pripite ale unor jucători, eliminarea altora importanți, inconsecvența în formula de joc și de echipă i se pot imputa lui Botescu. Spre exemplu, România a jucat împotriva Ungariei (atunci o forță comparabilă cu Olanda azi) cu șase debutanți aduși de la patru cluburi! Cadrul este oarecum asemănător cu evoluția lucrurilor în mandatul Răzvan Lucescu: victorii rare și minuscule (Lituania, Feroe, Luxemburg), foarte mulți jucători convocați, criterii neclare de selecție. Un alt detaliu care amintește situația de acum: toți jucătorii, fără excepție, își pierdeau nopțile prin cârciumi!
Gaura neagră din istoria naționalei
În pofida tuturor rateurilor, a nemulțumirii suporterilor, jucătorilor și a celorlalți oameni din fotbal, Botescu a fost menținut în funcție de Corneliu Mănescu.
În 1960, Mănescu a fost schimbat, în fruntea FRF, de un alt agent sovietic fără legături cu fotbalul, Alexandru Bârlădeanu (foto) – nimeni altul decât colaboratorul lui Ion Iliescu după Revoluție, înscăunat, de altfel, și președinte al Senatului în 1990. Fără prea multe discuții, acesta a hotărât pur și simplu să desființeze naționala! Echipa a fost retrasă din preliminariile pentru Mondialele din 1962, unde ar fi urmat să întâlnească Italia, pe motiv că n-are nicio șansă și că, oricum, n-are rost să facem jocurile imperialiștilor capitaliști, care-și fac propagandă prin meciurile de fotbal.
Așa s-a ajuns ca, în perioada iunie 1960 – septembrie 1962, România să mai dispute doar două partide amicale, ambele cu Turcia (4-0 la București și 1-0 la Ankara)! Amicale pe partea economică
În „Istoria fotbalului românesc”, Dan Cristea subliniază că aceste partide au fost perfectate mai degrabă ca parte a unui acord economic pe care autoritățile comuniste izbutiseră să-l perfecteze cu turcii doar pe linie sportivă. Neexistând un selecționer, pentru aceste jocuri s-a apelat la o comisie de antrenori. Bârlădeanu a supralicitat, interzicând și deținătoarei titlului, CCA, să se înscrie în Cupa Campionilor. Această decizie aberantă a fost menținută cât a fost Bârlădeanu în fruntea FRF (octombrie 1960 – martie 1962). Succesorul său, un alt politruc, Ion Balaș, a avut aceeași politică.
Din fericire, mandatul ultimului a fost foarte scurt (martie 1962 – iunie 1962). Succesorul, Alexandru Pintea, a obținut de la partid ridicarea embargoului, iar România a putut juca, în septembrie 1962, primele sale meciuri oficiale după doi ani de pauză: 0-6 și 3-1 cu Spania, în preliminariile Europenelor din 1964.
Care e cel mai bun portar dinamovist din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER