Au existat perioade și perioade în sportul-rege din țara noastră, unele cu performanțe, altele cu o secetă prelungită, așa cum au fost anii 50 sau 60 sau așa cum sunt aceștia din zilele noastre. Desigur că unele dintre acele recorduri sau performanțe sunt extrem de discutabile astăzi, dar trebuie spus că și cei care ne-au întrecut au făcut-o de o manieră care lasă loc de interpretări.
Steaua, echipa invincibilă Între anii 1985 și 1989, militarii au câștigat cinci titluri consecutive, reușind „performanța” de a rămâne neînvinși timp de 104 de meciuri, record unic în acea vreme, la care cluburi ca Juventus sau Real Madrid nici nu ar fi visat vreodată. Din motive de bun simț, bineînțeles. Ei bine, acel record a fost bătut de… ASEC Abidjan, un club din Coasta de Fildeș, echipa locală reușind să rămână neînvinsă timp de 108 de dispute la rând, între anii 1989 și 1994. În plus, nici cea mai valoroasă echipă din Est nu se mai poate spune că este, Crvena Zvezda (Steaua Roșie Belgrad, echipa Ministerului Iugoslav de Interne) câștigând și titlul (neoficial) de campioană mondială a cluburilor, învingând la Tokyo, cu 3-0, echipa chiliană Colo-Colo, câștigătoarea Cupei Libertadores. Apropo, de ce nu spune nimeni că Belo este singurul nostru campion mondial?
Nicolae Covaci, omul „Mondial”
În perioada interbelică, fotbalul nostru a reușit câteva premiere notabile, fiind una dintre cele trei țări, alături de Franța și Belgia, care au ajuns la toate turneele finale interbelice. În afară de asta, Nicolae Covaci, jucătorul Ripensiei, fratele mult mai celebru antrenor care avea să creeze marele Ajax, Ștefan, este unul dintre cei cinci fotbaliști care se pot lăuda că au jucat și în Uruguay, și în Italia, și în Franța. Și aceste mici mândrii naționale au fost „spulberate” de țări de care râdeam pe vremea aceea, iar de alte râdem chiar și astăzi. SUA s-au calificat de mai multe ori decât noi, iar mexicanul Carbajal a jucat la cinci turnee finale consecutive.
Câte ceva despre națională
Echipa națională se mândrește cu un sfert de finală reușit la turneul final european din Belgia și Olanda, dar puțină lume știe că noi doar am egalat, necum depăși, ceea ce a reușit modesta echipă a Luxemburgului, în anii 60. Mai exact, funcționarii poștei și chelnerii din Marele Ducat au fost eliminați în faza eliminatorie a sferturilor de finală de Danemarca, dar numai după un al treilea meci decisiv, dupa ce manșele tur-retur (așa era sistemul pe vremea aceea) s-au încheiat nedecis. Asta, după ce amatorii din statul-liliputan eliminaseră Olanda! Pe urmă, până și SUA se pot mândri cu o semifinală mondială, cea din 1930, ca să nu mai spunem că bulgarii au mers mai departe decât noi chiar la ediția care nouă ne este cea mai dragă, cea din 1994, din Statele Unite.
Cupele europene
Nici aici nu stăm prea bine, dimpotrivă… Nu are sens să precizăm că tări mult mai mici decât România, cum ar fi Belgia sau Portugalia au mai multe trofee câștigate decât noi, care ne mândrim doar cu magica noapte de la Sevilla a generației lui Lăcătuș&comp. Să spunem lucrurilor pe nume, nu ne putem compara nici măcar cu celelalte țări din fostul lagăr socialist, toate având mai multe finale și mai multe cupe adjudecate. Cu o singură excepție, Bulgaria. Nici la meciurile inter-țări nu stăm prea bine, doar cu aceeași eterni vecini de la sud și, eventual, cu polonezii să avem palmares real pozitiv. În rest, am fost ciuca bătăilor pentru cehi, unguri sau sărbi. Cu iugoslavii e o situație un pic mai delicată, și anume, noi învingeam în meciurile amicale, ei ne desființau în cele oficiale. Adică, în cele care contau cu adevărat. Cu o singură excpeție, în anii 30, atunci când i-am învins cu 2-1 pe ONEF (fostul Republicii, demolat de marele Cârmaci la începutul anilor 80), într-un meci decisiv, disputat aproape cu cuțitele pe masă.
Ghetele de Aur
Să spunem și aici lucrurilor pe nume. UEFA a schimbat regula de desemnare a câștigătorilor chiar din cauza noastră. Nu e nevoie să dăm nume, mai ales că respectivii erau fotbaliști valoroși, dar au trebuit să facă pe plac regimului. Adică, să marcheze și de câte patru ori pe meci. Evident, într-o partidă în care adversarii se dădeau la o parte… A rămas celebră scandarea din Giulești, de la sfărșitul anilor 80, adresată celui în cauză: „Icsulescu, hai pe noi / Să ne dai și golul doi!” Chiar și aici am avut adversari redutabili, pe „celebrii” Kaiafas sau Tanju Colak, care scuturau plasele în alte partide desfășurate după patentatul model românesc, care începuse încă de la sfârșitul anilor 70, de fapt.
Fotbaliști adevărați Aici este, credem noi, capitolul la care stăm cel mai bine. Am avut mereu generații supertalentate, dar am ratat obiective care ne erau, de multe ori, la îndemână. Asta nu scade cu nimic din talentul nativ al unor Bindea, Dobay sau Bodola în anii 30 și 40, sau al unor Dobrin, Dumitru, Balaci sau Hagi, în anii noștri considerați reprezentativi. Dar, chiar și așa, nu ne putem măsura cu generațiile unor Deyna, Lato sau Boniek la polonezi, ca sa nu mai vorbim de cehi sau de unguri, de la care am învățat acest sport, în anii 20 și 30. Austriecii se pot lăuda cu Wunderteam-ul anilor 30 și cu celebrul Sindelaar, maghiarii, cu fotbaliști care au scris istoria fotbalului, cum ar fi Kocsis, Hidegkuty sau Ferenc Puskas, este inutil să lungim comparațiile cu lumea vestică, pentru că nu am mai ajunge nicăieri. Desigur, că fenomenul fotbalistic a cunoscut un recul evident nu numai la noi, ci cam la toate țările din jurul nostru, cu excepția Ucrainei, dar acolo este o situație un pic specială. Probabil, până vom reuși ceva notabil, va mai trece ceva vreme, să spunem doar că s-a cam pus praful pe reușitele noastre din trecut.
PS. Atunci când am scris despre vecinii noștri am luat în calcul situația geo-politică dintre cele două războaie mondiale și până la căderea regimului comunist. Adică, am analizat performanțele Cehoslovaciei și Iugoslaviei mari, plus existența, între 1949 și 1990, a fostei RDG, mica Germanie comunistă, astăzi dispărută. Nu de alta, dar trebuie făcute aceste precizări pentru ca nu cumva să se spună că suntem mai valoroși decât Muntenegru sau Slovenia, țări care există doar de câțiva ani. Polonezii au două semifinale mondiale, Cehoslovacia, două finale de CM, doar arbitrii stopând atât generația interbelică, dar și valoroasa formație a Cehoslovaciei comuniste, de la un titlu mondial pe care l-ar fi meritat cu prisosință.
articol scris de Octavian Metoni
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER