Frumosul urât

La fiecare meci în deplasare, Cristiano Ronaldo testează ceva:
unanimitatea urii. Și la fiecare test rezultatul arată la fel: ura
e acolo, pregătită să urle, să învăluie, să sufoce, să asurzească.
Indiferent dacă joacă la Xerez, Bilbao sau Alicante, Ronaldo
driblează sub un cer de huiduieli. De fapt, s-a schimbat decorul și
a rămas sentimentul. Ronaldo a fost la fel de detestat și în
Anglia, când apărea sub comanda lui Ferguson pe terenurile lui West
Ham, Charlton Athletic sau Newcastle. Genul proxim al antipatiei a
avut mereu aceleași culori. Diferența specifică a dat-o galeria lui
Manchester United, după ce, la Cupa Mondială din 2006, Ronaldo a
provocat eliminarea lui Rooney (coleg cu el la echipa de club) în
sfertul de finală Portugalia – Anglia și a făcut apoi cu ochiul
spre banca portugheză. Rapsodia urii a urcat spre acute, care au
aprins și mediul virtual din Anglia, făcând posibilă nașterea unui
site numit „I hate Ronaldo”, a unei campanii de ventilare a
resentimentelor și a unei lozinci fără echivoc: „Throw a dart in
the tart” („Străpungeți târfa cu săgeți”).

Cum se explică un asemenea capital de aversiune? Din ce motiv a
ajuns Cristiano Ronaldo cel mai nepopular sportiv al planetei? Și
ce-ar fi trebuit să facă pentru ca lumea să-l trateze ca pe Zidane,
Raul, Del Piero, Messi, Ronaldinho, Totti sau Gerrard? E greu de
spus. Cel dintâi handicap al lui Ronaldo pare a fi numele. Există
inclemenți care nu-i iartă portughezului cutezanța de-a avea
același nume cu Ronaldo, brazilianul, chit că pe buletinul acestuia
din urmă stă scris Luis Nazario da Lima. Un exces, cu siguranță. Un
capriciu reducționist cum fotbalul oferă prea des. Dacă însă aici
Cristiano Ronaldo nu are vină, mai departe lucrurile se complică
pentru el. Ronaldo a proiectat din capul locului imaginea unui
răzgâiat ușor tembel, care pare dispus să-și jertfească talentul pe
altarul fanteziilor mondene. El a adus un fotbal ornamental, în
care accentul pe arabescuri a îngreunat accesul la judecata
corectă. Ocupați cu numărarea „bicicletelor” și a grimaselor de
după ratări, experții au uitat să vadă că Ronaldo cel hulit era
totuși cel care decidea meciurile.

Stilul Cristiano Ronaldo a devenit în scurtă vreme adversarul cel
mai puternic al fotbalistului omonim. Părul înmuiat în briantină și
obsesiile vestimentare l-au transformat într-un metrosexual bun de
arătat cu degetul. Poveștile de alcov și mașinile scumpe au urcat
pragul de antipatie la cote fără precedent. Răsfățatul nu numai că
avea de toate, dar își păstrase surâsul de cartofor escroc. Iar
aici întrebările revin. De ce e Ronaldo mai detestat decât Beckham,
chit că vorbim aici de doi frați de cruce în materie de glamour și
panaș? Și de ce lumea îl taxează cu atâta asprime pentru simulări,
deși Klinsmann și Inzaghi l-au surclasat de mult la acest capitol,
fără a fi apostrofați nici măcar pe jumătate? Oare numai și numai
din invidie, așa cum susțin admiratorii lui fanatici?

Nu am răspunsuri savante. Nu vreau să aflu dacă Ronaldo e mai bun
decât Messi, la fel cum nu m-a interesat dacă Zidane a fost mai bun
ca Ronaldinho. Cred doar că explicația pentru valul de antipatie
iscat de Ronaldo se leagă de o anume voluptate a sfidării căreia i
se abandonează portughezul. Spre deosebire de Del Piero sau de
Seedorf, lui Cristiano Ronaldo îi place să-și scoată adversarii din
fire și din papuci. Iar asta nu se iartă. Messi driblează ca să
înscrie. Ronaldo vrea același lucru, dar joacă fotbal cu un ochi
fie la galerie, fie la propria statuie, pe care o vede crescând mai
mult decât Isus din Lisabona. Ceea ce nu-i deloc înțelept.