ProSport vă istorisea în urmă cu jumătate de an istoria unui rugbyst român, Remus Necula (22 de ani), care a aflat din întâmplare că are o formă rară de cancer, cel limfatic. O poveste cu un final fericit, în care Remus a luptat și a învins boala. Acum, totul este istorie, iar prezentul se scrie într-un colț de București, pe terenul echipei Steaua, locul unde visul i-a purtat pașii copilăriei.
În după-amiaza rece de februarie în care ploaia cerne mărunt, un munte de om pășește liniștit pe Calea Victoriei. Un loc cu nume simbolic ce îi definește parcă viața de până acum. Un eseu marcat exact pe firava linie dintre prezent și momentul în care totul începe cu „a fost”. Cei câțiva trecători aruncă printre pașii grăbiți și jocul tremurat al umbrelelor priviri curioase spre silueta subțire ce înfruntă cu stoicism picăturile de apă. Zâmbește liniștit, cu promisiunea unui nou început, însă ochii mai poartă urmele unei lupte din care a ieșit învingător. „Toți îmi ziceau să renunț la sport” Povestea lui de viață se derulează parcă pe repede înainte. La 17 ani s-a apucat de rugby, după două luni era convocat la echipa națională, iar după alți doi ani, în 2007, semna un contract cu campioana Italiei, Parma. Două Cupe ale Italiei și o Supercupă acontate repede, după care totul a devenit trecut. Diagnosticat cu cancer limÂÂÂÂfatic, Remus a suportat cu stoiÂÂÂÂÂcism chimioterapia și a placat boala. Totul, cu un singur gând: să se întoarcă încă o dată pe gazonul dintre buturi. „Pentru mine, rugby-ul este totul. Când eram bolnav, toți îmi ziceau să nu mă mai întorc la sport, să mă protejez, să nu apară alte probleme, dar în mintea mea era un singur lucru: să revin acolo, în linia a doua a grămezii”, mărturisește uriașul de 2,03 m și 110 kg. Limfonul Non-Hodgkin Povestește calm, reliefând întâmplări ce au devenit deja amintiri. Meciurile la Mondialul de juniori din Irlanda, transferul în primul an de seniorat în Italia, dueluri, bucuria victoriilor, legările grămezii, dar mai ales boala. Momentul în care joaca cu viața a devenit serioasă. Cancer limfatic sau limfomul Non-Hodgkin: „Nu știam nimic despre asta, ce e, ce înseamnă. Niciodată nu mă simțisem rău, știam cum arată oamenii bolnavi de cancer, eu nu arătam așa. A fost greu, pentru că nu înțelegeam nimic din ce mi se dădea să iau”, spune el. Au urmat șase luni cumplite, în care a luptat cu boala și a învins-o. O încleștare tulburătoare, în care a fost susținut și de foștii colegi de la Parma, care treceau zilnic să-l încurajeze pe „Grande Romeno”, cum îl alintau: „Fără ei ar fi fost și mai greu. Era impresionant cum își făceau timp să mă vadă, să îmi spună ce se mai întâmplă. Au fost ca a doua mea familie acolo”.
„M-au întrebat de ce am atâtea tăieturi” La jumătatea anului trecut s-a întors acasă, în comuna băcăuană Zemeș, dar gândul lui era la Steaua, echipa care îl dorea încă de când plecase în Italia. Ambițios, pentru a-și recăpăta condiția fizică, Remus s-a antrenat singur câteva luni cu echipa de fotbal din localitate” „Nu puteam să mă duc la Steaua și să o iau de la zero, așa că trebuia să mă mișc cât mai mult”. De o săptămână a semnat cu echipa roș-albastră, începând deja pregătirea. În vestiar însă nu se vorbește de trecut. „Nu știu câți au aflat de boala mea, pentru că nimeni nu a deschis discuția. Au fost câteva apropouri, m-au întrebat de ce am atâtea tăieturi (n.r. – urme de la biopsie), dar nu au insistat. Poate le este jenă sau le e teamă să nu mă facă să mă simt prost. Este o experiență de viață care m-a întărit și din care fiecare poate învăța”, zâmbește „Grande Romeno”.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER