Trista poveste a veselei gimnaste

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

- 16 Intra in galerie

Pozele precedente Pozele urmatoare

Imediat după ce a împlinit 18 ani, Cerasela Pătraşcu a renunţat la gimnastică şi a rămas la Deva pentru a-şi termina liceul. Povestea Ceraselei nu este despre aur, despre medaliile şi podiumurile adunate de-a lungul celor 11 ani şi 8 luni cât a făcut gimnastică, ci este o poveste despre un vis frânt, despre lupta unei gimnaste talentate de a reveni la vârf după o accidentare gravă, de a câştiga, după doi ani, lupta cu ea însăşi şi apoi de a pune punctul final. O retragere pe care puţini au înţeles-o, cu atât mai mult cu cât ea a ajutat echipa la Mondialele din 2010 la trei aparate: bârnă, sărituri şi paralele.

La primele ore ale dimineţii, oraşul Deva se pierde sub ceaţa groasă care se întinde până departe în zare. Primele raze timide ale soarelui de ianuarie dezgolesc, din loc în loc, acoperişuri de ţiglă roşie care se aliniază cuminţi, mângâiate de fumurile subţiri ce ies din hornuri. De aici, de sus, de la vechea Cetate, totul pare mai mic şi mai ordonat, de parcă fiecare lucru şi-a găsit perfect rostul într-o lume abia trezită, într-o zi de duminică. "Acolo este căminul nostru cu sala de gimnastică, unde se vede turla aceea e centrul şi cam asta e tot ce putem vedea acum", îşi ia în serios rolul de gazdă Cerasela Pătraşcu.

"M-am născut talent şi am murit speranţă"
Stă pe un zid al Cetăţii şi priveşte concentrată undeva, jos, la baza dealului. "Nu prea urcam aici, noi aveam mai multă treabă cu scările de jos, dinspre Cetate, ce le mai urcam şi coboram...", se amuză ea. "Nu îţi pare rău că ai renunţat la gimnastică? Încă mai puteai...", tatonăm terenul. "Nu, nicio clipă. Au fost multe probleme de sănătate, am decis că a fost de ajuns. În plus, vreau să mai fac şi altceva", ne lămureşte. Cerasela Pătraşcu a fost considerată una dintre cele mai talentate gimnaste ale generaţiei ei. O specialistă a paralelelor, cu o flexibilitate extraordinară, micuţa născută la Balş aduna speranţele tuturor. "Doream să fiu cunoscută, să cânte imnul pentru mine, să fiu cea mai bună. Mi-aş fi dorit şi pentru mine să fac mai mult. Toată lumea spunea: «Poţi, poţi!» Dar dacă am putut, de ce nu am reuşit? M-am născut talent şi am murit speranţă", ne predă sec o lecţie de realitate. Dincolo de cuvinte se ghiceşte amărăciunea, în timp ce ochii mari, căprui, se umplu de lacrimi.

O viaţă frumoasă de copil
Mii de ore de antrenament, speranţe şi visuri, toate spulberate într-o singură clipă. O aterizare greşită la paralele, la Europenele de la Clermont Ferrand, şi ambii genunchi făcuţi praf. O cumpănă decisivă pentru fetiţa care se visa să fie o nouă Nadia. "5 aprilie 2008, ora 17:00. Momentul în care s-a rupt totul pentru mine, singura dezamăgire pe care am trăit-o în gimnastică. Atunci s-a pus un lacăt a cărui cheie nu am mai găsit-o niciodată, pentru că am cedat şi psihic. Dorinţe, visuri, totul s-a dus, ajunsesem să am coşmaruri cu acel moment", explică, gânditoare, în timp ce îşi trece mâna peste zidul rece al fostei cetăţi. Un gest inconştient parcă, purtat cu sine din sala de antrenament, când, cu o mişcare la fel de uşoară, îşi făcea semnele pe bârna de numai 10 cm. "Nu sunt mulţumită cu ce am realizat în gimnastică, puteam face mai mult. Visul meu era o medalie la paralele şi să ajung la Jocurile Olimpice. Nu am însă niciun regret că părinţii m-au dat la gimnastică. Nu-mi lipseşte nimic, am avut cea mai frumoasă viaţă pe care un copil o poate avea", spune ea.

"Măcar să fac ceva pentru alţii"

Doi ani de la acea accidentare s-a luptat cu sine, cu problemele de greutate, doi ani a strâns din dinţi la fiecare antrenament şi a revenit anul trecut, la Mondiale, unde a ajutat echipa la paralele, bârnă şi sărituri. Nimic însă nu a mai fost ca înainte: "Ultimii doi ani au fost de coşmar, pentru că au fost plini de accidentări şi eşecuri. Ajunsesem să mă întreb de ce mi se întâmplă numai mie. Scăpam de una, dădeam peste alta". Cerasela vorbeşte detaşat despre ceea ce numeşte "trecutul ei", iar orice revenire în prezent îi aduce în glas o bucurie pe care o stăpâneşte cu greu. "De acum încolo tot la gimnastică o să mă gândesc, am făcut atâţia ani, merg mai departe. Vreau să fiu antrenoare. Dacă pentru mine nu am putut, măcar să fac pentru alţii ceva", zâmbeşte ea. Cerasela dă o mână de ajutor unei grupe de 13,14 şi 15 ani, dar şi uneia de clasa a doua, ajutându-i pe micuţi să execute corect mişcările indicate de antrenori. "Cum e Cera profă?!". "Prea bună!", râdea ea.

Sacrificiile au meritat

Viaţa ei de acum nu se deosebeşte prea mult de cea de dinainte. Stă tot la Deva, în acelaşi cămin, intră zilnic în sala care s-a pregătit aproape 10 ani: "Toţi spuneau că lumea de afară e ca o junglă, dar nu mi se pare chiar aşa, trebuie să laşi loc de bună ziua peste tot. Nu este viaţa roz de la lot, unde credeai că totul ţi se cuvine, era destul numai să îţi doreşti ceva, dar te poţi descurca şi aici". Visurile însă s-au schimbat. La fel şi gândirea. "Acum, când am renunţat la gimnastică şi văd lucrurile din exterior, spun că au meritat toate miile de ore de antrenament, însă pe când eram la lot ziceam că nu merită, că e prea multă muncă. Nu am nicio părere de rău, pentru că gimnastica m-a făcut ceea ce sunt azi", explică ea. O împăcare cu sine şi continuarea unui vis, care va fi trăit prin alţii. Prin propriii ei elevi. Jos, la poalele dealului, Deva s-a trezit la viaţă. Ceaţa s-a ridicat şi Cerasela ne indică, rând pe rând, clădiri şi străzi. Ca o profesoară.

Cerasela vorbeşte deschis despre succes şi eşec, despre gimnastica trăită printr-un pumn de medalii şi despre lecţia de maturitate pe care viaţa i-a predat-o.

Nu e frustrant să nu ai nicio medalie individuală?
Nu, pentru că mi-am dat seama în timp că eram un om de echipă. Avem un aparat, chiar două bune, şi era destul de greu să ai medalie la individual.

Simţi asta ca un eşec?
Am luat-o ca pe o realitate. Atât am putut, atât am făcut. Lumea spune că nu trebuie să te mulţumeşti cu puţin, dar atât a fost să fie.

Ai vreun regret în ceea ce priveşte gimnastica?
Că am încercat să ţin aterizarea în picioare la Europene. La antrenamente nu îmi ieşea nicicum, şi am încercat să o fac bine în concurs, să ajut echipa şi să câştigăm.

Atunci nu ai vrut să urci pe podium...
Mă simţeam vinovată că nu am putut să ajut echipa, nu am putut să fac mai mult. Dacă nu ratam, era şi mai bine, aveam a doua notă în calificări la paralele, deci intram în finală.

De ce a fost atât de importantă echipa?
Pentru că nu aveam şansa la o medalie individuală şi mă bazam pe echipă. Eram conştientă că pentru echipă puteam face mai mult decât pentru mine.

Cum ai caracteriza cariera ta în gimnastică în trei cuvinte?
Dezamăgire, satisfacţie, apreciere.

Ce ai învăţat de când ai renunţat la gimnastică?
Să fiu mai realistă, mai atentă cu cei din jur. Cred că m-am maturizat destul de mult de când m-am lăsat.

2 medalii a cucerit Cerasela Pătraşcu la senioare: aur la CE 2008 cu echipa şi bronz la CM 2007 tot cu echipa

În comuna Ştefăneşti (jud. Vâlcea), sala de sport din localitate va purta, din primăvară, numele Ceraselei Pătraşcu

"Mă doare îndepărtarea de tatăl meu"

Cerasela mărturiseşte că îşi iubeşte părinţii şi sora, dar că niciodată nu le-a arătat asta
În toate clipele grele, Cerasela a găsit sprijin în familie, dar şi în antrenorii cu care a lucrat. De altfel, miniona brunetă recunoaşte că părinţii şi sora mai mare sunt cel mai important lucru pentru ea, "motorul" care a împins-o întotdeauna înainte. "Îi iubesc enorm, dar nu le-am arătat niciodată lucrul acesta. Mă bucur că am o familie care mă înţelege şi mă lasă să fac ce doresc, să iau propriile decizii, şi că mă susţine", explică ea.

Tace brusc. Ochii i se umplu de lacrimi şi câteva minute parcă îşi caută cuvintele. "În ultimii doi ani m-am îndepărtat de tata, care e plecat la muncă în Italia. Aş vrea să îi cer iertare, pentru că mă iubeşte mai mult decât orice şi eu nu am apreciat acest lucru. Îmi doresc din tot sufletul să fie cum era înainte", oftează ea.