Steluța Duță (32 de ani) este una dintre marile campioane ale sportului românesc: rezultatele o recomandă, povestea de viață îi consacră statutul. A crescut la orfelinat, s-a călit în viața dură a străzii și a descoperit boxul la 20 de ani. Acum, este triplă campioană europeană la box și tot triplă medaliată cu argint la mondiale. O poveste de viață teribilă, demnă de un scenariu de film (doi studenți lucrează la un astfel de proiect). La câteva zile după ce a câștigat medalia de aur la Campionatele Europene de la București, în cadrul categoriei 48 de kilograme, Steluța Duță s-a destăinuit la ProSport Raport.
Steluța, pe măsură ce a trecut timpul, ți-ai schimbat percepția despre box? Boxul înseamnă foarte mult pentru mine. Am o poveste în spate, majoritatea oamenilor o știu, datorită acestui sport m-am realizat. Acest sport mi-a dat a doua familie. Iubesc foarte mult acest sport. Din păcate, în 2012 am ratat calificarea la Jocurile Olimpice de la Londra și îmi doresc din tot sufletul să merg la Olimpiadă. Mă gândesc mai departe, să ajung până în 2016, la Rio, dar este un drum lung. Îmi doresc să fiu sănătoasă, anul acesta mai am o competiție foarte serioasă – Campionatul Mondial – iar acum țintesc și îmi doresc aurul mondial.
Ai câștigat al treilea aur european acasă, în București, în Sala Polivalentă. Ai simțit o apăsare și mai mare pe umerii tăi prin prisma faptului că ai boxat acasă? În primul rând vreau să mulțumesc Federației Române de Box, tuturor celor care s-au implicat în această competiție importantă – Campionatul European de box feminin organizat la București. A fost o mare bucurie să boxez acasă, nu am crezut că acest lucru este într-adevăr posibil. Până în ultimul moment, până în ultima zi dinaintea începerii întrecerii, nu am crezut că acest campionat se ține la București. Pentru mine a fost extraordinar, fantastic. Când am auzit că se ține această competiție la noi, m-am pregătit enorm de mult. Foarte, foarte mult am muncit pentru acest Campionat European și m-am bucurat că s-a ținut la mine acasă… la noi, în România, la București!
Te-a influențat din punct de vedere mental acest amănunt? Apăsarea este mai mare atunci când boxezi acasă. Nu mă gândeam decât că țintesc aurul european, am dovedit acest lucru și vreau să le mulțumesc tuturor suporterilor români, au fost fantastici. M-au încurajat enorm de mult și având în vedere că am avut de luptat împotriva unor adversare extrem de puternice, cum a fost rusoaica, dublă campioană europeană – o boxeriță foarte bună și tehnică.
Spuneai la începutul interviului vă visezi la prima ta ediție a Jocurilor Olimpice. Care sunt criteriile de calificare la Rio? În primul rând, Federația Română de Box trebuie să se implice cât mai mult, să ne dea mai multă atenție, să ne facă meciuri internaționale, asta contează foarte mult. Degeaba ne pregătim foarte mult dacă nu avem meciuri „în picioare”, pentru că mă uit… pe rusoaică, o băteam departe… este important să facem pregătiri comune, pentru că așa îți dai seama dacă progresezi sau stai pe loc. Eu… am rămas pe loc. Mă uitam la bulgăroaică… în 2007o băteam în finala Campionatului European, prin KO, a progresat foarte mult pentru că federațiile lor își dau interesul, se implică foarte mult, le ajută. La noi, din păcate, nu prea se implică, mai mult ne descurajează. S-a văzut acest lucru. Dar, pe mine nu m-a interesat. Am lăsat totul la o parte. Noi ne-am propus doar să facem performanță la acest Campionat European, să facem un rezultat extraordinar chiar dacă mulți oameni din box și din apropierea acestuia, nu credeau în șansa noastră. Eu una am crezut foarte mult în mine, am crezut în lotul național de box feminin, pentru că noi am muncit foarte mult și ne-am dorit foarte mult acest lucru. Rezultatele vorbesc întotdeauna. Cred că întotdeauna am avut rezultate foarte bune față de băieți, față de boxul masculin.
„Aș vrea să pot să îmi cumpăr căsuța”
Boxul ți-a adus nenumărate satisfacții. Dar ți-a adus și satisfacții materiale? Există mai puține satisfacții materiale…. dar, important este să fiu eu sănătoasă și… asta-i România, nu ești răsplătit cum ar trebui, după munca pe care o depui, după munca și efortul pe care l-am depus pentru acest rezultat. Normal, îmi dau seama că nu sunt răsplătită așa cum ar trebui să fiu. Mi-e și rușine să spun cât primesc pentru această medalie… 9.000 RON este o premiere, pentru că nu este probă olimpică și mai iau 4.500 de RON de la Clubul Steaua. Foarte puțini bani. Sunt legitimată la clubul Steaua. Am 1.300 RON salariu, dar eu sunt mulțumită și cu salariul ăsta. Astea sunt posibilitățile, astea sunt condițiile, boxul românesc amator a fost întotdeauna cel mai prost plătit și în special cel feminin.
Ce faci cu banii câștigați? Banii aceștia, îi voi pune alături de tot ce am strâns din box și aș vrea să pot să îmi cumpăr căsuța… dar nu pot. Cred că trebuie să mai fac încă vreo cinci ani de box. Cinci ani pentru a-mi lua locuința pe care am primit-o la Buzău. Stau cu chirie. Am citit contractul, care a expirat anul acesta la 31 mai. Locuința am primit-o acum șase ani, de la Primărie, datorită performanțelor pe care le-am obținut în Buzău, dar am primit-o cu chirie, nu am primit-o cadou. Această locuință va trebui să o cumpăr. A apărut anunț la bloc că această locuință este de vânzare pentru 17.000 de euro, iar eu nu am această sumă… nu am decât jumătate, pentru că am investit în locuința primită, pentru a putea locui acolo. Din păcate astea sunt posibilitățile. Am încercat să vorbesc cu diferite persoane. De promisiuni… de promisiuni m-am săturat, iar până la fapte, este un drum lung… fapte, nu prea am văzut. Dacă nu pot cumpăra locuința, voi continua să locuiesc cu chirie. Plătesc chirie 62 RON, cu dările la bloc… ajung la 4-5 milioane.
Calculul cu cinci ani… Ar trebui să câștig tot, să obțin doar locul întâi, ca la Europene, de acum încolo, sumele pentru locul doi sunt mult mai mici. Eu oricum nu mă gândesc decât la locul întâi. De aceea fac atâtea sacrificii, îmi doresc să fiu doar pe treapta cea mai înaltă a podiumului. Din păcate, în box, și două vieți dacă ai munci, tot nu ajungi să strângi suficient de mulți bani, cât ar trebui să strângi.
„Ce să caute femeile la box? Femeile… la cratiță!”
Există oameni de afaceri care își fac imagine investind în sport. Spre boxul feminin vin astfel de oameni? Niciodată nu mi s-a întâmplat să vină un sponsor la mine. Cred că boxul feminin românesc nu este iubit și nu este plăcut, pentru a se face reclamă. Nu ne iubesc și cred că nici măcar nu ne apreciază. Mai curând se spune „ce să caute femeile la box?, femeile… la cratiță! Ce să caute la box!?” Boxul feminin nu este sportul perfect pentru așa ceva. Boxul masculin da… eu cred că noi suntem egale cu băieții și chiar facem mai mult spectacol decât ei.
În ziua în care tu luai aurul la București, în Paris, la Roland Garros, Simona Halep juca finala celui de-al doilea turneu de Grand Slam al anului. Dacă ar fi câștigat jumătate din banii obținuți de Halep În primul rând, mi-aș opri o parte să îmi cumpăr o locuință și să am cu ce trăi de la o zi la alta, iar cu restul, aș fi ajutat oameni necăjiți, oameni bolnavi, m-aș fi dus la spital, la Biserică, să nu mai văd oamenii cum suferă… să îi văd cu zâmbetul pe buze… chiar aș fi făcut-o, pentru că sunt o sufletistă și mai ales știu ce înseamnă.
„Am crescut la Orfelinatul din Râmnicu Sărat până la vârsta de șase ani”
Pentru cei care nu îți cunosc povestea, spune-mi, te rog, câteva capitole din ea… Provin dintr-o familie de nouă copii, trei dintre noi am fost abandonați… am un frate geamăn care a fost abandonat ca și mine la naștere. Am crescut la Orfelinatul din Râmnicu Sărat până la vârsta de șase ani, apoi de la șapte ani am crescut la Casa de Copii din Buzău. Până la 15-16 ani am crescut acolo, apoi șase copii am fost trimiși la comisie… și scoși în stradă. Am stat pe stradă câteva luni, în care m-am chinuit enorm. Am fost la azile de bătrâni, am muncit foarte mult acolo, am lucrat pentru ei, am îngrijit bătrâni timp de trei ani, până la 18 ani. Asta se întâmpla până în 2001. Nu făceam box atunci. Apoi am văzut alte două fete care stăteau pe stradă, erau și la casa de copii, Răducan Mariana, prima boxeriță din Buzău și Negrea Camelia, care a făcut și ea performanță, înaintea mea. Ele nu au vrut să mă ducă, le-am rugat să mă ia cu ele, erau încă în sistem, la casa de copii, dar au refuzat. În 2002, m-am dus singură la box, era 7 ianuarie, aveam 20 de ani, eram pe stradă și am vrut să mă înscriu. Eram o tipă mai rușinoasă, mă purtam mai băiețește, ca și acum, și am vorbit cu antrenorul Constantin Voicilaș, dacă mă primește și pe mine. Mi-a spus „ce vrei, puștiulică?” iar eu i-am spus că sunt fată… „Am venit și eu la box să mă înscriu dacă mă primiți.”
Și ce s-a întâmplat apoi? Le-a dat drumul copiiilor de la antrenament și a rămas cu mine. I-am povestit și i-am spus că aveam unde să stau și ce să mănânc, deși nu aveam, Am rezistat maxim trei zile. În a treia zi nu mai avea forță, nu mai aveam vlagă. Când terminam antrenamentul, plecam într-o zonă industrial, stăteam pe stradă, mă plimbam, nu aveam unde să dorm. Mai dormeam prin blocuri, prin scări, dar dormeam cu frică, având în vedere că eram fată. Am început să îi spun adevărul. Îi spusesem că mâncam la o cantină de ajutor social, unde însă nu aveam acces. Apoi a văzut că nu pot să mă antrenez și a trebuit să îi spun adevărul. M-a cazat în sală, mi-a spus „tu rămâi aici”; mi-a pus două canapele într-un vestiar, o saltea și cam trei luni de zile am dormit în sala de box, până am început să progresez. I-am spus că sunt stângace, a văzut în mine un mare talent, m-a încurajat tot timpul, că voi ajunge mare. Colega mea, Răducan Mariana, avea două medalii de argint la Campionatul Național, îmi spunea în schimb că nu o să o depășesc niciodată, nu își dorea să mă realizez și eu, iar asta, m-a cam dărâmat psihic. Ea nu își dorea ca eu să intru „în rând cu lumea”. Era o fire mai rece, deși provenea din același mediu ca și mine. Antrenorul mă încuraja, dar eu vroiam să plec din sală, când a venit primăvara, nu mai suportam psihic, mă controla și pur și simplu vroia să-mi facă rău.
Acum câțiva ani a apărut cartea „Roboțelul de Aur”. Ce pasaje care nu au fost scrise ai vrea ca lumea să le cunoască? Deocamdată nu am vrut să spun chiar totul acolo, pentru că, așa cum e lumea rea, în loc să te aprecieze de unde ai plecat și până unde ai ajuns, râd de tine. Să pleci de jos și să ajungi dintr-o dată să te ridici, prin muncă și prin multe sacrificii… dar nu am spus tot, pentru că așa este uneori românul… în loc să te aprecieze, râde de tine. Dar poate că pe viitor voi spune la televizor, sau prin presă, pentru că mie niciodată nu mi-a fost rușine de unde am plecat. Sunt mândră de mine, de cea am realizat și sunt un exemplu pentru toți copiii care sunt în casele de copii, pentru că în orice domeniu se pot realiza, prin multă muncă și cu ambiție.
Cu multă muncă și ambiție… așa arată zi obișnuită și pentru tine? Eu nu mă odihnesc foarte mult, și acum mă duc la sală, pentru că în fiecare zi ai ceva de învâțat. Mă duc la sală, mă ocup de fetele de acolo, pentru că sunt și antrenoare de box și îmi place foarte mult… sunt vreo șase eleve în sală… dar sunt și băieți, cu vârste cuprinse între 13-14 ani și 21 d ani. Îmi place foarte mult să am răbdare cu ele, îmi place foarte mult să lucrez în acest domeniu, iubesc acest sport și atunci când mă retrag, vreau să scot mulți campioni din mâinile mele.
Știu că este o întrebare delicată… Ți-e frică să nu ajungi din nou în stradă? Nu știu. Nu mă gândesc. Nu vreau, niciodată! Doamne ferește! Nu vreau să mă mai întorc. Dacă îmi cumpăr locuința pe care am primit-o, atunci pot să mă gândesc la un viitor, pot să mă gândesc la o familie, să îmi întemeiez o familie. Îmi doresc din tot sufletul meu ca copiii mei să nu treacă prin ce am trecut eu.
Care ar fi cea mai mare împlinire a ta? M-aș duce să uit… . Aș vrea să mă relaxez, să mă plimb… m-aș vedea … cea mai mare bucurie din viața mea ar fi să mă văd cu o familie, să îmi întemeiez o familie… aș fi un om împlinit și un om realizat, să fiu mândră de mine și să îmi văd copilul… cred că cea mai mare bucurie ar fi să plec departe, cu soțul, să îmi întemeiez o familie… cea mai mare bucurie din viața mea.
Dacă de azi și până la startul Jocurilor Olimpice de la Rio ar mai fi doar câteva zile… ce ai face? Pffff. Cred că aș rămâne șocată, cred că orice sportiv își dorește să ajungă la Jocurile Olimpice, este cel mai mare vis. Îmi doresc din tot sufletul să ajung acolo, la Rio, să reprezint România cu mare drag. Și să iau o medalie și să pot să iau o rentă. Acolo mai e visul meu. Dacă am ajuns și la Jocurile Olimpice, înseamnă că mi s-a îndeplinit tot. Am ajuns și acolo, pe cea mai înaltă treaptă, cea mai mare bucurie și cea mai mare satisfacție.
Mulțumim și mult succes! Mulțumesc și eu.
Fotografii: Cezara Paraschiv
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER