Țărmul prea îndepărtat al lui Stoichiță
25 Ian. 2010
Steaua se scufundă, iar pe punte cântă orchestra. Președintele executiv Valeriu Argăseală clipește galeș, topit tot în ochii patronului Gigi Becali, și amândoi plutesc într-un dans ciudat, pe o punte tot mai înclinată. Surzi și orbi la ce se întâmplă în jur, cei doi nu văd sau nu vor să vadă cum membrii echipajului și pasagerii se bat pe bărcile de salvare. Rada, Ghionea și Ochiroșii sunt deja în larg, trăgând cu nădejde de vâsle. Cei mai disperați, precum columbianul Dayro Moreno, au plonjat direct în apele înghețate ale incertitudinii, părăsind siguranța aparentă de la bord chiar cu riscul de a-și îneca viitorul fotbalistic. Alții, precum Pleșan, caută în ultima clipă măcar un colac de salvare.
Jos, în cală, închiși la clasa a III-a, suporterii își strigă zadarnic deznădejdea. Pentru ei, prinși pe vecie după gratiile invizibile ale pasiunii pentru culorile roș-albastre, nu e putință de scăpare. Nu pot și nici nu vor să se refugieze pe alte corăbii, să-și găsească salvarea pe vase mai moderne și mai bine conduse, precum Urziceni, CFR sau Vaslui. Fanii vor supraviețui sau vor muri fotbalistic odată cu Titanicul lor roș-albastru.
Aisbergul crizei financiare a izbit în plin nava-amiral a fotbalului românesc, dezastrul fiind amplificat de modul inconștient și diletantist în care a fost condusă Steaua de cei instalați la cârma unei construcții pe care n-au înțeles-o niciodată. În toată povestea există și un ofițer de serviciu ale cărui avertismente n-au fost luate în seamă. An