13 Apr. 2010
Suporterul are dreptul de-a fi irațional și obligația de-a nu uita să-și ia calmantele. În ziua de etapă, o întrebare de bun-simț îi bate la ureche: „Dacă tot te enervează ăștia, de ce mai ții cu ei?" Cea care pune întrebarea - soție, amantă, soră, mamă iubitoare - e un Eiffel de logică și un Everest de compătimire. Degeaba. Chipul ți s-a colorat într-un stacojiu primejdios, îți ronțăi fularul, scuipi insultele ca pe cojile de semințe și ești la un pas de apoplexie. Unica soluție? Lăsatul în pace. Logica și compătimirea n-au ce să caute în acest scenariu al speranței și al depresiei la care adăugăm una-două scene pe săptămână. Trebuie să ni se îngăduie bosumflări, chiote, răgușeli și suspiciuni. Suporterii își sistematizează masochismul, îi găsesc repere ideologice, cromatice sau de orice fel. Cei mai mulți dintre ei susțin o echipă. Unii, printre care mă număr, o suportă.
E ilogic ca un om care se crede logic să țină cu Poli Timișoara? Nu știu și nu vreau să aflu. Totuși, de ce m-am lipit de echipa asta? Fiindcă am vrut să găsesc o umbrelă sub care să-mi încapă copilăria, muzica din adolescență, aluzia și iluzia libertății, plus un snop de oameni care înnobilau un oraș. La început, când am adulmecat-o și am decis că-mi plăcea mirosul ei, Poli însemna Jivan și Păltinișanu, Giuchici și Șerbănoiu, Barna și Anghel. Acum în spatele ei văd alte siluete: Baniciu și Covaci, Foarță și Ujică, Șuvagău și Vighi. În fond, țin