Editorial Radu Paraschivescu: Copii la rugby
27 Iul. 2010
Secvența 1. În magazin, un puști își trage tatăl de mânecă. Răsfățul calin îi lipsește din glas, fiindcă sarailia retorică e un desert necunoscut în zonă. „Vreau tricoul!", spune tare copilul, arătând cu degetul. Părintele se conformează. O mulțumire ascunsă locuiește în sufletul lui și-l luminează pe dinăuntru. Băiatul lui joacă fotbal cu colegii de clasă și rugby cu prietenii. Știe tot ce trebuie știut despre Xavi, Robben și Klose, dar își recrutează modelele din alt spațiu. Când intră aici, în magazinul lui Stade Toulousain, ceva îl curentează subtil. De pe pereți îl privesc idoli virili și asudați: Jean-Pierre Rives, Frédérick Michalak, David Skréla, Yannick Jauzion. „S"-ul se înfășoară ca un șarpe purpuriu în jurul „T"-ului de pe emblemă. Copilul învață geografia globalizării și află de Samoa, Argentina, Fiji sau Africa de Sud de la alți profesori decât cei de la școală. Dascălii lui de uz curent, cu pomeți zdrumicați și vânătăi pe coapse, se numesc Basualdo, Kunavore, Sowerby sau Census Johnston. Povestea lui Stade Toulousain e un „Roșu și negru" fără nimic stendhalian, un tandem cromatic care schimbă inimile puștimii din cartier și le conferă contur oval.