Editorial CTP: Sub ploaia de gloanțe
17 Mai 2010
Dacă aș fi pariat (ceea ce nu fac niciodată) la finala madrilenă Federer - Nadal, puneam toți banii pe Nadal încă de la finalul primului set al semifinalei cu Almagro. Pierdut de Nadal cu 6-4, după ce Almagro a condus cu 5-1. Taurul Rafa a fost adus aproape în genunchi de jocul fantastic al celuilalt animal spaniol. Almagro lovea decisiv în practic toate mingile care-i veneau de dincolo de fileu. Și aproape toate bombele îi intrau la o palmă de linie, mai ceva ca lui Federer. A servit ca un disperat, a atacat tot timpul, făcându-l pe favoritul absolut Nadal să arate ca un outsider. E un test esențial pentru un jucător considerat mare: ce face când adversarul mult mai slab cotat joacă senzațional? E posibil să fie cuprins de frustrare, trăiește impresia că i se ia ce-i al lui de drept, că e furat, icnetele uluite, uneori râsetele tribunelor îl scot din sărite. Forțează, încearcă să răspundă la fel de sclipitor ca „fraierul" pe care l-a apucat tenisul, doar el este Marele. De cele mai multe ori, pierde, răsturnând bursele de pariuri, și rămânând la sfârșitul meciului cu capul în prosop, incapabil să înțeleagă ce s-a întâmplat.