"Uraganul din ’98". Matei Udrea scrie despre un moment special din cariera lui Dan Petrescu

22 dec 2017 3287 afişări Special
"Uraganul din ’98". Matei Udrea scrie despre un moment special din cariera lui Dan Petrescu Dan Petrescu la finalul legendarei partide România - Anglia de la Mondialul din 1998, câştigată de tricolori cu 2-1 prin golul marcat de el în ultimul minut al prelungirilor. A fost ultima victorie a României la un turneu al Cupei Mondiale. FOTO: Mediafax/Marian Ilie

Suntem vreo 12.000 de oameni pe stadionul uriaş dintre Balta Albă şi Pantelimon, s-a lăsat noaptea şi la orizont zeii îşi încep răfuiala cu pământul. Mănunchiuri de fulgere brăzdează cerul negru în timp ce mulţimea aşteaptă, neclintită şi neînfricată, să înceapă transmisia din Franţa pe ecranul din stânga oficialei. România are azi, 22 iunie 1998, finala grupei de la Mondiale, cu Anglia, şi mii de suporteri au venit pe bătrânul „23 August“ să-i înfrunte, umăr la umăr cu tricolorii, pe inventatorii fotbalului.

Se simte aici, la mii de kilometri distanţă, un fel de solidaritate tensionată. Ştim, simţim toţi că este ultima ocazie a generaţiei lui Hagi. Suntem la 4 de ani de Mondialul american, de la marile victorii cu Columbia şi Argentina, nu ne e clar dacă între timp echipa s-a rodat sau erodat. Parcă, totuşi, am trecut de pisc şi coborâm. Încet, încet, dar coborâm. Mondialul, ultima ocazie.

...Se joacă tare la Toulouse. Bagă englezii cărbuni, bagă şi-ai noştri. La Bucureşti, pe „23“, s-a lăsat frigul şi vântul împinge războiul cerului, încet, dar sigur, spre noi. Nu e timp de priviri spre orizont pentru că la Toulouse este echilibru, echilibru, echilibru. România îşi face jocul ei de pase, Anglia se prăvăleşte ca un tăvălug, aşa cum o ştim. Adi Ilie, „Cobra“ care i-a muşcat pe columbieni în urmă cu o săptămână, trăsneşte acum bara transversală a lui Seaman, apoi se intră într-un fel de hârjoană periculoasă.

Pauză. Pe poarta spre Toulouse deschisă la Bucureşti, jucătorii coboară la vestiare. Aici cad primii stropi de ploaie şi începe să bată vântul. Va fi un uragan.

Repriza a doua începe în Franţa simultan cu ruperea de nori de acasă. Este un uragan, o viitură năprasnică aşa cum ştie uneori, vara, să verse cerul din Bărăgan.  Torentul mătură tot, trăsnetele lovesc gazonul şi tribunele, arcuri electrice se întind peste blocurile de pe Basarabiei, o Apocalipsă, aici şi acum, pulverizează masa de oameni de la tribuna I. Şi, deodată, peste zgomotul infernal al furtunii de la Bucureşti, vuietul mulţimii care păruse să fi dispărut: pe ecranul gigantic, zguduit de rafalele turbate, Hagi lobează, Viorel preia cu pieptul şi, din prima, trimite pe lângă Seaman. Gol, gool, gooooool, conducem Anglia! E 1-0, e 1-0, e 1-0!!!!!!!!

Şi totuşi, n-am rămas chiar singuri pe stadion, undeva, pe aici, unde oare?, s-au ascuns cei zece mii, pentru că urletele de bucurie continuă să se contreze cu vuietul furtunii care răvăşeşte şi îneacă Bucureştiul.

...Ploaia s-a dus cum a venit. Şi bucuria la fel. Pâlcuri-pâlcuri, de nicăieri, din pământ, din iarba verde, oamenii au răsărit la loc, în tribună, uzi leoarcă. Intrăm în prelungiri, dar între timp, finalul brusc al uraganului din Bucureşti a coincis cu golul lui Owen, „The Golden Boy“. E 1-1 şi ne gândim acum că ar fi bine să se termine aşa. Asta e viaţa, am fost aproape, până la urmă remiza e cu Anglia, de care ne-am temut. Numai să nu ne mai dea ăştia unul acum, pe final...

Oamenii se uită muţi la ecranul rupt de furtună şi de trăsnete, steagurile s-au oprit din fluturat, unii îşi muşcă tricourile fleaşcă, date jos şi ţinute ghem, alţii agită spasmodic berea îndoită cu apa de ploaie, încercând să-şi risipească presiunea.

Şi atunci vine faza. Faza! Mingea în adâncime, Dan Petrescu apărând de nicăieri, Doamne, ce caută dementul de Bursuc acolo, pe stânga, când e 90+1, uite-l, uite-l!, intră singur în careu, lasă mingea să cadă, a intrat în unghi, ce mai aşteaptă?, o protejează de Le Saux, o să iasă cu ea aşa în aut, ba nu, ba nuuuuuuuuuu, a dat-o, A DAT-O, oameni buni, goooool, gooooooooool!, 2-1, 2-1 cu Anglia la Mondiale! I-am bătut, i-am bătut, dar cum? Cum? La aproape ultima fază, în care Dan Petrescu, „The Legend“, cel mai bun fundaş dreapta din istoria clubului Chelsea, i-a dat craci lui Seaman, exact ca-n curtea şcolii din copilăria lui de băiat de Bucureşti!

...La anul se fac 20 de ani de la noaptea dementă de iunie din 1998. „23 August“ nu mai este, nici uzina Electroaparataj de lângă el. România nu mai joacă meciuri de pomină cu Anglia şi Columbia la Mondiale şi nici jucători care să sprinteze nebuneşte în minutul 91, ca să-i dea „urechi“ portarului.

Dan Petrescu, Bursucul, a încărunţit. Tipul grizonant care se agită azi pe margine, lângă banca de rezerve, continuă să bată aerul cu mâinile, în căutarea ideii decisive, dar şi-a pierdut din charismă.

Lumea a uitat uraganul din iunie 1998. 19 ani, o viaţă, un univers s-a aşezat peste scena Bursucului obstrucţionându-l inteligent pe coechipierul de la Chelsea, pe Le Saux. În ’98, abia apăruseră telefoanele mobile şi Internetul. La smartphone, filme, facebook şi e-mail la purtător, în buzunar, se gândeau, probabil, doar producătorii Star Trek.
Azi, probabil că Dan Petrescu ar fi fost jucător de 50 de milioane de euro. În schimb, ca antrenor, continuă să-şi scrie istoria fără lipici la public. Victoriile lui n-au priză, oamenii nu se entuziasmează. A luat titlul cu nimeni-Urziceni, a antrenat în Rusia, China şi Qatar, s-a întors în România şi e iar pe primul loc, scoţându-l din minţi pe preferatul publicului.
Ştirile cu Dan Petrescu „nu fac“. Bursucul, învingătorul Americii şi al Angliei, câştigătorul Cupei Cupelor, idolul tribunelor de pe Stamford Bridge, finalistul Cupei Campionilor, nu trezeşte în public nici măcar a zecea parte din ecoul pârţului tras, de obicei în direct, la posturile TV, de finanţatori care s-au îmbogăţit din şmecherii cu statul. Lumea s-a schimbat.

Şi totuşi, Bursucul îşi continuă frământarea, zbuciumul, combustia internă care mişcă înainte lumea. Continuă să accelereze spre ţintă, să apară unde nimeni nu-l aşteaptă, să dea din coate şi să strecoare soartei, până la urmă, cum-necum, golul decisiv.
Pentru oamenii ca el s-a inventat, până la urmă, succesul.

P.S. Prin 2006, fraţii Filip şi Matei Florian publicau romanul generaţiei cu cheia de gât, a decreţeilor: „Băiuţeii“. Copilăria lor de şcolari crescuţi în anii ’80 între blocurile cenuşii ale comunismului târziu, cu gume Turbo, lapte-gros, miuţe la o poartă şi glume timide cu fetele, s-a intersectat cu cea a Cubanezului, băiatul colonelului. În curtea şcolii din Drumul Taberei, în descrierea acelei scene, descoperim, trăită la infinit, viaţa şi cariera lui Dan Petrescu, ajuns azi la 50 de ani: „Deodată e iarnă şi sunt aprinse câteva felinare, curtea şcolii e albă şi pustie, fotbalul se poate juca şi în doi, din moment ce Cubanezu trage de oriunde, cu latul, cu şiretul, cu şpiţul, cu exteriorul, şi eu apăr tot, mă tăvălesc prin zăpadă, sar la rădăcina barelor, plutesc sub transversală, boxez, scot de la păianjen, urlu, ţip, îmi frec colţurile gurii cu mănuşile fleaşcă, îmi tot ridic pantalonii care sunt grei de apă şi m-au lăsat cu burta goală, resping orice minge şi el plesneşte, urlă, ţipă, şutează tot mai furios, până la urmă mă păcăleşte şi-mi dă gol, urlăm, ţipăm (el de bucurie, eu de deznădejde), ar fi frumos să spun că unul dintre noi scoate din buzunar o napolitană şi-o împărţim, aş minţi, am plecat din curtea şcolii ţinându-ne de gât, vorbind despre o tipă de la «J» care umbla cu un negru“.

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.