Mituri şi adevăruri despre Cupa Campionilor din 1986. Cât de "altfel" era fotbalul, cine conta în Europa, cât de uşor puteai juca finala

7 mai 2015 10027 afişări Special
Mituri şi adevăruri despre Cupa Campionilor din 1986. Cât de "altfel" era fotbalul, cine conta în Europa, cât de uşor puteai juca finala
GALERIE (7 de imagini) VEZI GALERIA

Steaua a câştigat cel mai important trofeu din fotbalul românesc într-o conjunctură, epocă şi într-un stadiu de dezvoltare a acestui sport radical diferite de cele actuale. Asta nu însemeamnă că valoarea victoriei este mai mică sau că succesul a fost obţinut mai uşor – pur şi simplu a fost altfel.

În timp, odată cu îndepărtarea de acel moment, cu apariţia unor noi generaţii care n-au mai ştiut şi nici înţeles foarte bine cum funcţiona altădată fotbalul şi cu permanenta cârteală a rivalilor (fie ei jucători, antrenori, conducători sau suporteri), s-a ajuns la nişte clişee uşor de digerat, dar în general departe de realitate.

Pe cei mai tineri, care n-au trăit marele triumf al Stelei din 1986, dar şi pe cei maturi care au uitat conjunctura acelei campanii de pomină, ProSport îi invită în maşina timpului, pentru o călătorie în urmă cu trei decenii.

CONTEXTUL INTERN. În 1985, când Steaua îşi începea drumul care avea să se sfârşească la Sevilla, România era deja izolată pe plan internaţional, iar regimul Ceauşescu – deşi în ţară puţini îşi imaginau aşa ceva – îşi trăia ultimii ani. Ţara trăia în cea mai neagră mizerie şi cel mai adânc întuneric. „Ştiam că intru în ţara voastră pentru că seara, de sus, din avion, nu se vedeau pe pământ lumini nici măcar când treceam pe deasupra oraşelor. Ştiam, după coordonate, că acolo, jos, trebuie să se afle Baia Mare sau Braşov, de exemplu, dar pe pământ nu se zărea nimic. Era un şoc. Marea de lumini a oraşelor dispărea brusc când treceai în spaţiul aerian al României. Totul se colora în negru“, sună descrierea României din ultimii ani de comunism pe care o făcea, acum ceva vreme, un fost pilot de cursă comercială pe ruta Otopeni.

Oamenii stăteau cu orele la cozile pentru tacâmuri de pui, până şi pâinea, zahărul şi uleiul se dădeau pe cartelă, familiile îngheţau de frig în casele neîncălzite, gazul şi energia electrică erau livrate ocazional, bolnavii mureau cu zile în farmacii şi spitale, de unde lipseau şi medicamentele elementare, programul la unica televiziune – TVR – dura două ore pe zi, interval în care se vorbea numai despre Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Coadă la raţia de ulei în 1986, la Bucur Obor

În context, fotbalul rămăsese una dintre puţinele distracţii accesibile poporului. Câţiva conducători şi antrenori buni, profitând de obsesia pentru propagandă a Partidului Comunist şi pasiunea pentru fotbal a lui Ceauşescu în primul rând, au supravegheat creşterea valorică a acestui sport. O performanţă iminentă părea că pluteşte în aer la acel moment, după ce Craiova jucase deja un sfert de finală de Cupa Campionilor şi o semifinală de Cupa UEFA, iar Dinamo disputase o semifinală de Cupa Campionilor. Apăruseră mulţi fotbalişti buni, sistemul îi concentra la vârf, în câteva echipe, iar interdicţia pe care o aveau jucătorii de a se transfera în străinătate a făcut ca nivelul competiţiei să crească. Prin contrast cu sărăcia lucie a populaţiei, fotbaliştii o duceau bine: aveau de mâncare, primeau aprobări pentru butelii şi maşini fără să aştepte, ca restul lumii, uneori şi ani.

CONTEXTUL INTERNAŢIONAL. Ceauşescu izolase complet România. Nu numai populaţia, dar şi specialiştii erau grav afectaţi. Puţini erau antrenorii din fotbal care reuşeau să facă rost de reviste de specialitate din străinătate. Chiar jucătorii de la Steaua şi Dinamo, bogaţi în ţară, deveneau nişte pârliţi când treceau graniţa. Străinii se uitau cu milă la delegaţiile din ţara noastră care, de cum ajungeau într-un oraş de dincolo de frontieră, goneau disperate prin magazinele cu alimente şi haine, umpleau avioanele cu baloţi de blugi, saci cu cafea, perdele, cartuşe de ţigări şi videouri. Uneori, un atenţie măruntă a celor de la Adidas – o punguţă conţinând un parfum, un breloc, o spumă de ras – era motiv de dihonie în delegaţia naţionalei, unde membrii staffului ajungeau să-şi fure unii altora micile cadouri.

Însăşi subtextul finalei de la Sevilla este în nota acestui tablou sumbru. Cristian Gaţu, pe atunci la clubul Steaua, spune că a fost trimis să se ocupe de organizarea sejurului fără să aibă un ban în buzunar. „M-am simţit ca un rahat“, caracterizează Gaţu episoadele umilitoare prin care a fost silit să treacă.

Din România se putea pleca doar dacă fugeai din ţară şi cereai azil politic în străinătate.

Apogeul carierei pentru Iovan, Boloni şi Duckadam - finala din 7 mai 1986, cu Barcelona

FOTBALUL. Cupa Campionilor reprezenta exact ceea ce indica şi titulatura: o competiţie eliminatorie rezervată deţinătoarelor titlului în ţările de pe Bătrânul Continent.

Câteva caracteristici deosebeau radical competiţia de atunci de urmaşa sa de acum, Liga Campionilor. În primul rând, echipele nu aveau voie să folosească în lot mai mult de trei jucători din altă ţară. Această regulă însemna, fundamental, limitarea puterii marilor echipe, păstrând un anumit echilibru şi oferind o şansă ca, de la an la an, în competiţie să apară nume noi, proaspete.

Ar fi imposibil de imaginat acum sferturi de finală de Liga Campionilor cu Aberdeen, Kuusysi Lahti şi IFK Göteborg. La vremea respectivă, nu numai că era perfect posibil, dar echipele scoţiene şi cele suedeze chiar reprezentau nişte forţe în Europa. Indiferent că te numeai Real Madrid, Barcelona sau Bayern, trebuia să-ţi calculezi cu mare grijă paşii în folosirea celor trei locuri disponibile pentru stranieri. În finala cu Steaua, FC Barcelona a folosit doar doi jucători străini: Bernd Schuster (Germania) şi Steve Archibald (Scoţia). Anderlecht i-a avut în teren pe danezii Morten Olsen, Henrik Andersen şi Per Frimann. La Juventus jucau francezul Michel Platini şi danezul Michael Laudrup, la Hellas Verona – germanul Hans Peter Briegel şi danezul Preben Larsen-Elkjaer.

Meciul cu Anderlecht, de pe Ghencea, din returul semifinalei cu Anderlecht, a fost cel mai bun din acea campanie

încununată cu câştigarea Cupei Campionilor

Steaua nu a întâlnit în acel sezon campioanele Italiei, Germaniei şi Portugaliei, dar nu-i mai puţin adevărat că acest lucru nu li se poate reproşa jucătorilor români. Bayern pierduse cu Anderlecht, Juventus şi Porto – cu Barcelona. Steliştii au jucat cu învingătorii campioanelor din aceste ţări. În acelaşi timp, e remarcabil că Steaua a ajuns să întâlnească în finala Cupei Campionilor o echipă FC Barcelona care, încă din primul tur, se calificase fie datorită golurilor marcate în deplasare, fie la penalty-uri de departajare. Excepţie a făcut „sfertul“ cu Juventus.

Titlul de golgheter se câştiga în Cupa Campionilor cu câte 6-7 goluri, iar marcatorii de top nu erau de la marile echipe ale Europei. În 1986, cele mai multe goluri au fost înscrise de Nilsson, de la IFK Göteborg. Pe locurile 2-6 s-au clasat, la egalitate, maghiarul Detari, de la Honved (echipă eliminată de Steaua în turul II!), finlandezul Lius, de la Kuusysi (de asemenea eliminată de Steaua în „sferturi“ printr-un gol marcat în ultimele minute ale returului), românul Piţurcă şi italianul Serena (de la Juventus).

Ediţia 1985-1986, câştigată de Steaua, a fost prima din cele cinci în care echipele din Anglia primiseră interdicţie să joace în cupele europene după tragedia de la finala Cupei Campionilor din primăvara lui 1985, când suporterii englezi au provocat incidente soldate cu moartea a zeci de persoane. La acea oră, englezii dominau clar cupele europene. În precedentele nouă ediţii, 1976-1985, Anglia câştigase şapte trofee (prin Liverpool, Nottingham Forest şi Aston Villa).

Este falsă impresia de acum că fotbalul era mai primitiv, iar jucătorii – mai slabi la vremea respectivă. E suficient să priveşti un meci jucat de Steaua în acel sezon pentru a înţelege că „roş-albaştrii“ aveau o viteză şi o tehnică de joc net superioare faţă de tot ceea ce se joacă acum în România şi comparabilă cu a multor echipe de top în Europa. Sigur că musculatura fotbaliştilor nu era aşa dezvoltată, dar nici stimulentele de efort şi metodele de pregătire şi recuperare fizică din anii ’80 nu se puteau compara cu cele de acum.

La ediţia 1985-1986 a Cupei Campionilor au participat fotbalişti de legendă, oricând comparabili cu vedetele de acum: Michel Platini, Michael Laudrup, Lothar Matthaus, Michael Rummenigge, Alain Giresse, Jean Tigana, Paulo Futre, Marco van Basten, Ronald Koeman, Frank Rijkaard, Hans Peter Briegel, Antonio Cabrini, Gaetano Scirea.

Pe banca tehnică a campioanelor din acel an au stat, de asemenea, nume fabuloase ale antrenoratului: Johan Cruyff, Udo Lattek, Terry Venables, Giovanni Trapattoni.

Chiar dacă, la prima vedere, s-ar putea crede că era mai uşor atunci să câştigi trofeul datorită formatului, a regulilor existente atunci şi a faptului că se jucau maximum nouă meciuri (comparativ cu cele 13 jucate anul trecut de Real Madrid, de exemplu), în realitate e vorba doar despre adaptarea la o altă strategie. Acum, există ţări care trimit şi echipele de pe locul 4 în Liga Camionilor. Atunci, competiţia era o întrecere pentru campionii adevăraţi în ţările lor. Sistemul eliminatoriu impunea o altfel de strategie faţă de cea actuală. Cei care îşi permiteau aducerea unor străini chiar apelau la vedete de talie mondială achiziţionate după o îndelungă cumpănire, iar faptul că trebuia să ai în teren minimum opt jucători autohtoni te obliga să acorzi o atenţie excepţională creşterii fotbaliştilor din propria ţară. Imaginaţi-vă acum Real Madrid sau Chelsea cu numai trei jucători străini în lot.

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.