Minunea de la Grenoble! O româncă a fost la Jocurile Olimpice la numai 11 ani

26 apr 2013 2573 afişări Comentează şi tu Special
Minunea de la Grenoble! O româncă a fost la Jocurile Olimpice la numai 11 ani

La 11 ani, majoritatea fetelor trăiesc învăluite de aura copilăriei. Îşi ţin încă aproape păpuşile şi cărţile cu poveşti despre zâne şi feţi frumoşi, sunt clasa a patra şi nu se gândesc la ce vor să devină când vor fi mari. Pe Beatrice Huştiu, sportul a scos-o din tipar. La 11 ani participa la Jocurile Olimpice de iarnă de la Grenoble, la patinaj artistic. Şi pentru ca amprenta concursului să fie şi mai puternic resimţită de ea, o firavă şi timidă fetiţă din Bucureşti, i s-a atribuit şi misiunea de a fi portdrapelul delegaţiei tricolore la festivitatea de premiere. La 45 de ani de la acel moment, Beatrice Huştiu încă păstrează vii senzaţiile trăite pe stadionul olimpic. ,,Nu am cuvinte să exprim ceea ce am simţit atunci. Mă uit înapoi şi îmi dau seama cât de onorată am fost. Eram prima după portdrapel, tocmai pentru că am fost singura fată, dar şi cea mai mică“, zâmbeşte nostalgic.

Locul 28, dar s-a simţit ca o campioană

Au fost singurele ei emoţii, după cum mărturiseşte. Toţi cei 30 de sportivi români participanţi la acea ediţie au plecat şi s-au întors în ţară cu avionul. Şi nu au venit cu mâna goală. România a obţinut, atunci, singura medalie din istoria participărilor sale la JO de iarnă, bronzul cucerit de boberii Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe. Beatrice s-a clasat pe locul 28, dar pentru ea a fost ca şi cum ar fi urcat pe podium. ,,În concurs, pur şi simplu nu am avut emoţii. Mama şi tata erau alături de mine, publicul mă aplauda. Ascultam aplauzele oamenilor. Sincer vă spun, asta mă liniştea cel mai tare în acele momente. Nu mai aveam nevoie de altceva. Şi am obţinut locul 28 cu cele mai multe mulţumiri. A fost excelent, pentru că am devansat douăsprezece patinatoare mai experimentate decât mine. A însemnat enorm“, subliniază ea.

Costumul alb, cusut de mama

Beatrice ştia să se joace pe gheaţă şi o făcea ca nimeni altcineva. S-a dedicat patinajului artistic de la cinci ani, când a început aventura curajului ei nemărginit. Ne mărturiseşte cu un glas tremurând că mama ei a împins-o să facă asta. De ce? Pentru că o considerau prea slabă: ,,Nu mâncam nimic, iar mama a spus că trebuie să facem ceva. Până şi tata a fost de acord. Doar ei m-au îndrumat“, spune râzând. Îşi aduce aminte cu drag de costumul ei alb, cusut de însăşi mama ei. L-a purtat cu drag şi nu a vrut să se despartă de el nici măcar la Olimpiadă. „Cred că mi-a purtat noroc. Poate şi din acest mortiv nu am avut emoţii nici măcar o secundă“, explică actuala antrenoare.

"Balsamul sufletesc" al copilăriei

Patinajul i-a umplut timpul. ,,Nu m-am mai dus la grădiniţă“, mărturiseşte surâzând. Nu avea când să facă şi asta, aşa că părinţii au decis să o lase să-şi atingă visul cel mare, acela de a atinge performanţa în patinaj. Nu îşi mai aminteşte cu exactitate perioada, dar spune că un moment care i-a marcat copilăria a fost atunci când părinţii au vândut două case pentru a o ajuta să se antreneze în străinătate. Râde şi apoi cade pe gânduri, atinsă de amintirile dragi ale copilăriei... Imaginea se mişcă şi mai mult. Când totul părea să fie perfect, la doar 14 ani a rămas fără mamă. Rememorează scurt: „S-a stins în floarea vârstei, din cauza unei boli care nu iartă. A fost momentul când alături de mine au rămas doar tatăl şi patinele mult iubite. Pe gheaţă îmi găseam alinarea. Adoram să fiu acolo, mai ales pentru că aşa uitam de tragedia din viaţa mea“.

"Antrenoarea severă cu zâmbetul pe buze"

Concursurile în străinătate i-au umplut timpul, iar golul din inimă oblojit doar prin costumele pe care le purta, cusute de mama ei. ,,Patinajul a fost balsamul meu sufletesc“, explică Beatrice. Când se părea că timpul şi-a lăsat puţin amprenta peste suferinţa cauzată de pierderea mamei, la 18 ani avea să se confrunte cu o altă tragedie: a decedat şi tatăl său. A fost momentul critic, clipa când cariera ei s-a zguduit. După un an, la numai 19 ani, a luat hotărârea importantă: s-a retras din sport. A început să studieze la ,,Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport“ din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. ,,Mă declar o perfecţionistă. Nu pot să fac două lucruri în acelaşi timp, pentru că mă ataşez foarte tare doar de unul dintre ele. Mereu am renunţat la unul în favoarea celuilalt“, se autocaracterizează.

"Am fost şi am rămas româncă"

Beatrice Huştiu nu a renunţat la patinaj şi a decis să-i înveţe şi pe cei mai mici ceea ce ştie ea să facă mai bine. Şi face asta cu drag de foarte mulţi ani, încă de când s-a mutat în Viena, în 1996, după ce s-a recăsătorit cu Eugen Triebel. ,,Eu am rămas în Timişoara după căsătorie, dar distanţa era prea mare, timpul prea scurt. Am decis să mă mut eu acolo, dar asigur că am rămas tot româncă“. Nu i-a fost uşor să se obişnuiască în Austria, chiar dacă a călătorit prin toată Europa. Îi place foarte mult ce face acolo şi afirmă că nu banii sunt principala sa motivaţie, ci plăcerea pură. Timp de nouă ani a antrenat un băiat foarte talentat şi dedicat cu totul acestui sport. Munca ei nu a fost în zadar, drept urmare patru ani la rând acesta a fost campion la categoria lui în Europa. ,,Am fost şi sunt extrem de mândră. Simt că am realizat ceva, chiar dacă clubul de aici nu ne-a oferit nimic. Simt că cei mici mă îndrăgesc şi asta conteaza cel mai mult“.

Şochează: "Nu pot antrena copii urâţi"

Beatrice Huştiu surprinde însă cu o declaraţie. Spune despre ea că nu poate să antreneze copii urâţi. Nu vrea să fie judecată de nimeni, dar mărturiseşte că aceasta este prima grijă înainte de a începe să antreneze un copil. Probabil că e o condiţie pentru a-i îndrăgi. „Sunt răbdătoare şi înţelegătoare, dar şi severă. Părinţii micuţilor care vin la orele mele mă numesc antrenoarea severă cu zâmbetul pe buze“, mărturiseşte Beatrice. Totuşi, spune clar că nu există termen de comparaţie între copiii români şi cei de acolo. Afirmă cu certitudine că românii sunt mult mai ambiţioşi. „Am avut ocazia să antrenez, de-a lungul anilor trecuţi, şi în România. Copiii din Viena vin să facă patinaj, dar nu toţi sunt dornici de performanţă. La noi acasă e altceva, dorinţa e mult mai mare. Există pasiune“, încheie Beatrice Huştiu - Triebel…

În lumea patinajului de la noi se spune că în România nu i s-au oferit prea multe şanse de a antrena, că i s-a blocat drumul. Beatrice zâmbeşte şi parează. Pentru ea, patinajul românesc s-a blocat la o imagine din 1968, când o fetiţă de 11 ani şi 159 de zile, cu ambii părinţi încă în viaţă, ducea drapelul tricolor pe stadionul olimpic.

Cel mai tânăr medaliat olimpic, un grec de zece ani

Istoria consemnează numele unui sportiv grec în dreptul recordului de cel mai tânăr medaliat olimpic din toate timpurile. În 1896, la Jocurile Olimpice de la Atena, Dimitrios Loundras avea zece ani şi 218 zile când a cucerit medalia de bronz la echipe. Există însă o speculaţie făcută pe marginea ediţiei din 1900 a Jocurilor Olimpice, când în concursul de canotaj ar fi participat un cârmaci în vârstă de aproximativ şapte ani. În proba de 2 plus 1, cârmaciul echipajului olandez, Hermanus Brockmann, a fost prea greu la cântar (60 kg), el fiind înlocuit cu un copil. Numele acestuia şi vârsta exactă nu au fost reţinute în analele sportului, existând numai o fotografie. Pe baza acesteia s-au făcut presupunerile vizavi de vârsta puştiului.

 


Articol publicat de Mădălina TĂTĂRU

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.