Legenda uitată a Giuleștiului

Undeva, în zona veche a cartierului Pajura. Blocul e destul de
„obosit”, pare să aibă 50 de ani. La fel și apartamentele: stilul
acela vechi, sovietic, cu camere mici și răcoroase. Într-un astfel
de apartament, la parter, locuiește alături de fiica sa, Rodica,
primul antrenor emerit din fotbalul românesc, Ion Costea, cel care
a slujit clubul Rapid peste 70 de ani ca jucător, antrenor și, spre
final, chiar ca vânzător de bilete. Asta numai de dragul de a fi
acolo, în Giuleștiul pe care l-a iubit atât de mult.

Nea Costea, așa cum îi spune toată lumea, a împlinit 98 de ani
pe 30 aprilie. Acum își petrece mai toată ziua în pat. Nu e bolnav
– „Ia doar un medicament pentru ochi, dar asta o face de câteva
zeci de ani. Obosește însă repede, chiar și când merge prin casă.
Pe afară nu l-am mai scos de peste o lună, mi-e frică să nu
răcească”, intervine fiica, și ea în vârstă de 70 de ani, singura
ființă care i-a mai rămas pe lume -, iar mintea și spiritul îi sunt
pline de viață la această etate. Chiar se mândrește cu faptul că
„sunt singurul care mai trăiește din perioada acelei finale cu
Ferencvaros, care nu s-a jucat niciodată…”. După trei cuvinte
schimbate, gândurile îi fug deja la fotbal, la amintiri.

„De
frică, Ferencvaros n-a vrut să joace finala!”

Una dintre cele mai frumoase amintiri ale fostului fotbalist Ion
Costea este legată de campania din 1940, din Cupa Europei Centrale.
„În sferturi i-am bătut de două ori pe cei de la Hungaria, iar
semifinala cu Gradjanski Zagreb a fost de infarct! Egal la noi,
egal la ei, apoi s-a decis ca al treilea meci să se joace tot în
Iugoslavia, dar la Subotica. Au marcat ei primii, Ionică Bogdan a
egalat, după care arbitrul ungur a tras vârtos pentru ei. Dacă a
văzut că nu marchează croații, le-a dat un penalty inexistent. Au
sărit pe el ungurii din echipa noastră, Baratky, Șipoș, Lengheriu,
Auer, dar degeaba! Baratky nu l-a scos din măgar și nesimțit! Noroc
că ăla care a bătut a dat pe lângă poartă și așa s-a ajuns la
tragerea la sorți, unde am câștigat noi. Din păcate, cei de la
Ferencvaros, care au văzut cum o umilisem pe Hungaria, n-au mai
vrut să joace finala. I-am lăsat pe ei să aleagă, că jucăm unde vor
ei, dar degeaba. Răi erau încă de atunci!”.

Alt fotbal, altă lume. „Paris era Bucureștiul!
Paris!”

Era alt fotbal, iar nea Costea îl rememorează cu plăcere. „Ce
spectacol era pe teren și în tribune! Ne respectam între noi,
jucătorii, nu ne loveam, știam să apreciem frumusețea unei
execuții, să respectăm valoarea adversarului, nu ca azi, când mai
mult caută să se lovească decât joacă. Era și mai multă plăcere, nu
jucam doar pentru bani, deși câștigam și noi binișor. Mergeam
dimineața la muncă – la Grivița Roșie eram cei mai mulți -, iar
după program treceam vechiul pod Grant și veneam la antrenament.
Când jucam acasă cu Ripensia sau cu Venus se umplea Giuleștiul! O
mulțime de femei erau în tribună, dar atunci nu se înjura, nu se
huiduia. Lumea se ridica în picioare și aplauda fazele frumoase,
golurile. Ce mai, era ca la teatru, ca la un spectacol. Îmi aduc
aminte că deplasările le făceam, toate, cu trenul. Aveam un vagon
al nostru, special, doar eram echipa CFR-ului. Acolo mâncam, acolo
dormeam. Chiar și dacă ajungeam seara în orașul în care jucam, de
cele mai multe ori rămâneam în vagon și dormeam peste noapte, îl
trăgeau undeva, la depou. Nu erau supercondiții, dar cât de uniți
eram, cât era de frumos! De altfel, dacă mă întrebați, cea mai
frumoasă perioadă pe care am prins-o în România este cea dintre
războaie. Paris era, dom’le, Bucureștiul! Paris!”.

Patronul
de la Venus a arestat ungurii de la Rapid!

Inevitabil, discuția curge spre cele șase Cupe ale României
câștigate consecutiv de Rapid între 1937 și 1942. Nea Costea își
aduce aminte amuzat cum „cei de la Venus nu știau ce să mai facă să
ne bată și ei o dată în Cupă. În campionat ne mai băteau, dar de
Cupă nu se apropiau. Erau de poveste meciurile cu ei. Aveau echipă
bună, în frunte cu Bodola, dar degeaba… Odată, ca să ne bată,
președintele lor, Gabriel Marinescu, cel care era și șeful Poliției
și prefectul Bucureștiului, ne-a arestat câțiva jucători, dar numai
unguri, din ce știu eu. Pe Baratky, pe Șipoș, pe Auer… Dar le-a
dat drumul repede. A fost așa, de intimidare, ca să ne arate cine e
el, dacă ne punem contra. Bineînțeles că i-am bătut! Să știți că și
pe vremea aia se mai încerca un aranjament, dar noi, jucătorii și
conducătorii, niciodată n-am acceptat să trântim un meci. Poate și
din acest motiv Rapidul a rămas atâta vreme cea mai iubită echipă
din București. Noi, indiferent pe ce arenă jucam, aveam majoritatea
publicului de partea noastră”.

Dor de
Giulești

Au trecut aproape două ore de când stau de vorbă cu nea Costea.
Simt că trebuie să plec, chiar dacă el ar sta toată ziua de vorbă
despre fotbal. Fiica îl terorizează cu „n-ai mâncat nimic azi!”.
Își ia bastonul și ține să mă conducă până la ușă. În sufragerie dă
cu ochii de fanioanele vișinii agățate pe pereți și ochii i se
împăienjenesc. „Mi-e tare dor de Giulești și de Rapid! N-am mai
fost de anul trecut. Nu prea mai pot să mă descurc singur. Mi-a
promis un prieten că vine să mă ia cu mașina să mă ducă odată, să
mai văd terenul, tribunele, că tare dragi mi-au fost… Acum, nici
măcar la televizor nu-i mai văd, că noi nu prindem posturile astea
pe care se dau meciurile. Dar ascult la radio, știu toate
rezultatele…”

Nea Costică avea ochi la fotbaliști, imediat simțea calitatea. Nu
vreau să mă laud, dar pe mine m-a luat la juniorii mari, de la cei
mici, după ce m-a văzut la un singur antrenament cum lovesc mingea.
Era o capacitate ca antrenor de juniori
Liță Dumitru, fost elev al lui Costea

Ce pot să spun despre nea Costea? Este un monument pentru Rapid la
câți fotbaliști a crescut el pentru echipa asta. Să-i dea Dumnezeu
sănătate
Nae Manea, fost elev al lui Costea

De ziua mea, pe 30 aprilie, m-a sunat doar Nae Manea. Și fostul
administrator de la stadion, Năstase, mă mai sună din când în când.
Ceilalți, probabil, nu-mi știu numărul de telefon. Dar eu îi iubesc
pe toți fotbaliștii pe care i-am crescut
Ion Costea, ultimul jucător din echipa interbelică a Rapidului

A
format sute de fotbaliști

Ion Costea a promovat – asta și datorită longevității sale ca
antrenor la Centrul de copii și juniori – peste o sută de
fotbaliști la prima echipă a Rapidului, plus alte câteva sute care
au ajuns să joace în divizii inferioare. Practic, generații întregi
de jucători ai Giuleștiului au trecut prin mâinile sale. Printre
aceștia se numără Puiu Ionescu, frații Nicky și Țiți Dumitriu, Liță
Dumitru, Sandu Neagu, Dinu „Buric”, Dan Coe, Nae Manea, Marin
Stelian. Venerabilul tehnician mai spune că „l-am avut și pe Mircea
Lucescu un an, la juniori. Bun, ce mai! Extremă, fugea bine, centra
extraordinar. Apoi… nu știu, s-a dus la facultate și s-a
transferat la Știința, actualul Sportul Studențesc”.

Meciurile
cu Ripensia, de neuitat

Despre cele mai tari meciuri ale vremurilor în care era jucător,
Ion Costea spune că acestea erau cele cu Venus București, dar și cu
Ripensia Timișoara. „Așa cum noi eram echipa CFR-ului, Venus era
echipa Capitalei și a Poliției. Unirea Tricolor era a negustorilor
din Obor, Juventus era a ălora cu benzina, cu rafinăriile, iar
Ciocanul era echipa evreilor. În ceea ce privește Ripensia, aveam
niște meciuri extraordinare cu ea, atât la București, cât și la
Timișoara. N-o să uit niciodată linia lor de atac, alcătuită din
Dobay, Schwartz, Beke, Ciolac și Bindea. Cu ultimul am fost coleg
de liceu la Cluj. Ce fotbaliști erau! Unul și unul!”.

„Bani de
la Sandu, nu și de la Copos!”

Despre actualul patron al Rapidului, George Copos (foto), nea
Costea nu vorbește tocmai la modul superlativ: „După ce n-am mai
putut pregăti juniorii am vândut bilete la casă, numai să fiu lângă
stadion, lângă echipă. De cele mai multe ori venea și fata mea să
mă ajute. Copos nu mi-a dat niciodată nimic peste cei cinci la sută
pe care îi primeam din prețul biletelor vândute”. „I-a dat, în
schimb, Gigi Becali! S-a întâmplat o dată, la Pro Rapid, unde nu
știu de ce venise”, completează fiica sa. Ultimul cuvânt îl are tot
bătrânul: „Acum ceva timp m-au căutat doi băieți de la federație,
care mi-au adus o plachetă și niște bani. A fost un gest frumos din
partea lui Mircea Sandu”.

„Baratky
a fost cel mai mare”

Chestionat în legătură cu cel mai mare fotbalist român pe care
l-a cunoscut în atâtea decenii, Ion Costea n-are niciun dubiu:
„Baratky a fost cel mai mare! Mare de tot. Peste Dobrin, peste
Hagi, peste Petchovschi. Ce-i drept, nu era el chiar român, ci
ungur din Oradea… Vorbea mai prost românește, dar nu asta
contează. Dădea extraordinar cu ambele picioare, tare și precis. Am
văzut goluri marcate de el și de la mijlocul terenului! Dacă voia,
dădea de la 16 metri de cinci ori la rând în bara transversală! Și
cu stângul, și cu dreptul! Avea tot, domnule: viteză, șut, viziune
de joc, tehnică individuală, ce să mai vorbim, a fost imens! Am
fost un privilegiat al sorții că am jucat alături de el”.

Lui Nae
Manea îi zicea „Torpilă”

Unul dintre ultimele produse ale apreciatului tehnician, Nicolae
Manea, spune că „la juniori, nea Costea îmi spunea «Torpilă»,
pentru că înaintea meciurilor îl întrebam mereu: «Câte goluri să
dau, dom’ profesor?». Avea un caiet pe care-și nota el toate
golurile, iar la finalul campionatului îmi zicea: «Mă, Torpilă,
câte goluri ai dat, mă!», că marcam câte două-trei pe meci. Era un
antrenor care știa unde să lucreze cu tine. Un uriaș antrenor de
copii și juniori”.

A dat
mâna cu regele Carol al II-lea

Ion Costea povestește cum l-a întâlnit pe Regele Carol: „Pe la
sfârșitul anilor 30, România a jucat cu Serbia, parcă pe Giulești,
iar în deschidere, noi, Rapidul, am jucat un amical nu mai știu cu
cine. La stadion a venit să asiste la partida echipei naționale
însuși Regele Carol al II-lea, care, însă, a văzut și ceva din
meciul nostru. La final a dat mâna cu noi. Asta a fost prima oară,
pentru că am mai dat mâna cu el o dată, la începutul lui 1940”.
Costea își continuă istorisirea: „Era iarnă și venise în turneu în
România o echipă rusească, Lokomotiv. Era un ger de crăpau
pietrele. Ne-am aliniat la centru, iar el a venit din tribună și a
dat mâna cu noi. Mi-aduc aminte că atunci rușii ne ceruseră să-i
lăsăm să câștige, că, vezi-Doamne, sunt în turneu. N-am acceptat,
cum să pierdem în fața regelui nostru?”.

Baratky îmi spunea: «Atent la cine ai lângă tine. Trebuie
gândești înainte să primești minge. Dai pas la mine ca se câștigăm
meci!». Un fotbalist și un om imens
Ion Costea, ultimul jucător din echipa interbelică a Rapidului