INTERVIU EVENIMENT | "Bunicul mi-a adus un lemn şi mi l-am pus pe două taburete din casă. Aşa am început să exersez la bârnă". Dezvăluirile Cătălinei Ponor VIDEO | De la Şcoala de la Flămânda, la dorul de cei patru pereţi din cantonament

28 apr 2015 8770 afişări Special
  • Cătălina Ponor a revenit de o lună în pregătire centralizată la Izvorani pentru a ajuta echipa României să urce pe podium la Jocurile Olimpice de la Rio 2016
  • Gimnasta în vârstă de 27 de ani se pregăteşte pe trei aparate: bârnă, sol şi sărituri
  • Constănţeanca dezvăluie că în toată cariera s-a ghidat după încurajarea antrenoarei Mariana Bitang:"Pe ei şi pe mama lor"
  • Pasiunea ei este pianul însă din cauza lipsei de timp nu a reuşit să progreseze la acest instrument. Totuşi, din când în când, Cătălina mai cântă la pianina de acasă o piesa, "Someone like you", a solistei britanice Adele.  "Îmi place foarte tare şi admir foarte mult artiştii care ştiu să cânte la pian şi îmi place cum sună, sunt într-un fel îndrăgostită de acest instrument. Mă linişteşte şi îmi dă un confort spiritual de câte ori aud pianul", se confesează Cătălina.

Ce îşi poate dori un sportiv care a cucerit trei titluri olimpice şi are încă două medalii olimpice în palmares? Un sportiv care a devenit un etalon în disciplina pe care o practică, e considerat unul dintre cei mai valoroşi din lume, a adunat sute de medalii din toate competiţiile şi care, la 27 de ani, este considerat bătrân într-un sport în care retragerile survin la doar 18, 19 ani. Ce îşi poate dori? Alte medalii, alte podiumuri şi alte momente în care pe covorul de la sol sau pe cei 10 cm ai bârnei publicul să trăiască şi să respire în acelaşi timp cu el.

Cătălina Ponor este un nume care nu mai are nevoie de prezentare în lumea sportului. Un fenomen al gimnasticii româneşti, care după ce a cucerit trei medalii de aur din cinci posibile la Jocurile Olimpice de la Atena, a revenit după patru ani în sală pentru a ajuta România să urce pe podium şi la Londra 2012. O gimnastă care s-a retras imediat după competiţia olimpică şi a revenit de o lună în antrenamente, tot pentru a ajuta echipa, dar la Rio 2016.


Cred că gimnastica pentru mine este viaţa mea exprimată fără cuvinte. Este totul, este sportul pe care l-am practicat de la vârsta de patru ani, sportul care mi-a intrat în sânge

Cătălina PONOR (27 de ani)


Apreciată, admirată sau criticată, "Regina bârnei", cum este alintată de iubitorii de gimnastică, este o tipă matură, cu personalitate puternică, sinceră şi deschisă, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru ProSport, Cătălina vorbeşte despre cel mai greu lucru într-o revenire, despre momentele de răzgândire, frica de eşecuri, ce gândeşte în timpul unui exerciţiu la bârnă şi faptul că niciodată nu-şi poate vedea evoluţiile în care ştie că a greşit, aşa cum s-a întâmplat cu bârna din finala olimpică de la Londra.


Cătălina, suprinsă în timpul interviului de către fotoreporterul ProSport, Mihai Dăscălescu

Cătălina, ce e cel mai greu într-o revenire?
Cred că exact perioada în care trebuie să îţi refaci organismul, în care tu ca fost sportiv trebuie să reiei aceleaşi sacrificii pe care le făceai înainte şi perioada în care trebuie să faci pregătire fizică. Adică, pregătirea fizică trebuie să fie prioritară într-o revenire, iar unui sportiv, în general, nu-i place să facă prea mult pregătire, dar îi este necesară pentru efortul fizic.

Există o perioadă critică la început în care intervine gândul cu lăsatul şi reapucatul?
Da, întotdeauna. Eu, momentan, nu am ajuns în acea perioadă, dar la un moment dat va fi un punct în care voi cădea psihic şi atunci, dacă nu voi trece peste acea perioadă, nu voi reuşi să ajung acolo unde îmi doresc. Dintotdeauna tu, ca sportiv, trebuie să te împingi pe tine de la spate, nu să aştepti ca alţii să te împingă. Pentru că asta nu te ajută cu absolut nimic. Dacă tu nu îţi doreşti foarte tare, însă îşi doresc alţii pe lângă tine ca tu să reuşeşti, rezultatul nu o să se fie bun. Eu am avut momente din astea şi în 2011, am avut multe perioade din acestea în care spuneam că nu mai pot, dar am încercat, şi cu ajutorul mamei, care m-a încurajat şi mi-a fost alături tot timpul, am trecut peste tot. M-a ajutat mult să ştiu că am muncit pentru ceva, pentru acel rezultat pe care îl voi face. Cred că orice sportiv la un moment dat are momente de cădere.


Îmi place să dansez, să ascult muzică. Îmi place Enrique Iglesias, însă nu am ajuns niciodată la un concert de-al lui. De fapt, am fost la un singur concert în toată viaţa mea, la Justin Timberlake, când mă aflam în Canada, cu Loredana Boboc. Îmi mai place patinajul artistic, pe care îl urmăresc la televizor

Cătălina PONOR (27 de ani)


Cum te simţi după  o lună de pregătire? Ai început să lucrezi pe trei aparate?
Dacă e să fac această revenire, vreau să o fac ca la carte. La mine niciodată nu a existat ideea să revin pe un aparat sau două! Ori trei aparate, ori deloc ca să pot ajuta şi echipa, deci sol, bârnă şi sărituri. Dacă vreau să îmi fac loc în echipă, trebuie să am trei aparate. Sunt dureri de început, normal, de revenire, acele dureri de acomodare cu efortul. Am nişte probleme cu un tendon, problemele de spate de care nu voi scăpa niciodată, dar trag cât se poate de mult. Important e să fiu sănătoasă, pentru că la dorinţa şi ambiţia pe care o am pentru această ediţie a Jocurilor Olimpice... o să meargă.

 

Celebrating my first month in the gym with a double layout ;)

A video posted by cponor (@cponor) on

 

"Aş putea să risc cel mai mare eşec din carieră, dar voi încerca şi voi munci atât de mult încât voi fenta într-un fel acest eşec şi vreau să dovedesc, încă o dată, că dacă îţi  doreşti să faci ceva, reuşeşti"

Ce te motivează să mergi mai departe?
Nu e ceva anume, ci pasiunea, dorinţa de a face gimnastică, de a concura din nou şi dorul de gimnastică, de antrenamente, de concursuri, în general. Cred că acesta este principalul motiv pentru care m-am întors. Faptul că voi face a treia ediţie a Jocurilor Olimpice, e un motiv suplimentar, dar în general trebuie să ai pasiunea şi dorinţa de a face.

Nu ţi-e frică de un eşec?
Cred că orice sportiv, la un moment dat, are acea frică de eşec, chiar dacă eşti un sportiv care lucrează zi de zi, nu neapărat unul care se retrage şi revine, pentru că e mai uşor să ajungi în vârf şi e mai greu să te menţii acolo. Frică de eşec am avut întotdeauna şi în 2011, şi în 2012, chiar şi în 2004, când eram triplă campioană europeană şi toată lumea se aştepta ca eu să dau un rezultat foarte bun la Jocurile Olimpice de la Atena. Pentru mine era frica aceea că poate nu reuşesc să le arăt oamenilor că nu a fost o întâmplare că am luat trei medalii de aur la Europene.

Acum nu mai ai nimic de demonstrat  pentru că toată lumea ştie deja ce poţi. Se mai poate vorbi acum de frică?
Aş putea să risc cel mai mare eşec din carieră, dar voi încerca şi voi munci atât de mult încât voi fenta într-un fel acest eşec şi vreau să dovedesc, încă o dată, că dacă îţi  doreşti să faci ceva, reuşeşti.


Gimnastica e un sport care se face din talent şi muncă. Foarte multă muncă. Cu mii de repetări, cu antrenamente după care pici lat de nici nu te mai poţi ridica din pat, crede-mă că dacă faci toate astea, poţi ajunge la dificultate mare. Doar să vrei...

Cătălina PONOR (27 de ani)


Ce au zis apropiaţii tăi de dorinţa ta de a reveni?
Sincer, nu au prea fost de acord. Nici mama, nici Tommy (n.r. - Ramos, prietenul Cătălinei) pentru că se gândesc la sănătatea mea, cel puţin mama încă mai speră şi acum să mă răzgândesc. Chiar mai râd cu ea şi îi spun că sunt tot în sală.

Cum te simţi în sală printre fetele mai mici? Se întâmplă să te  întrebi ce cauţi tu acolo?
În general nu mă prea uit la cele mici ce fac sau cum fac. Acum pentru mine este acea dorinţă de a arăta tuturor că pot să mai fac, aşa că îmi văd de treaba mea şi ce am eu de făcut, decât să mă uit la ceea ce se întâmplă în sală. Este normal când e o verificare să le încurajez, să strig  la ele, să le împing de la spate, dar la antrenamentele de zi cu zi, îmi văd de treaba mea.

Ţi-e frică de critici?
Critici au fost şi vor fi întotdeauna, că e bine, că e rău, nu voi reuşi să mulţumesc niciodată pe toată lumea. Şi nici nu-mi doresc asta. Nu te pot place toţi oamenii, sunt probabil unii care mă vor critica, chiar dacă voi reveni cu succes, vor găsi ceva acolo de contestat, poate pentru că ei şi-ar fi dorit ca alţii să câştige. Sau, pur şi simplu îşi zic că dacă a venit Ponor, ea intră în locul alteia. Dar nu băgăm în seamă, nu? (n.r. zâmbeşte)


Aflată la cea de-a treia reîntoarcere în sala de gimnastică, Ponor este o fire tonică, ce debordează de energie FOTO:Mihai Dăscălescu

"Cred că acum nu mai există dorinţa şi motivaţia pe care o aveam noi"

Primele reacţii legate de posibila revenire a ta şi a Sandrei Izbaşa, a fost că veţi lua locul celor mai tinere. E greu să intri în sală cu gândul acesta?
Gimnastica e un sport care se face pe dificultate şi execuţie, pe care le ai sau nu. E simplu! Eu îmi doresc ca fetele mai mici din sală să îmi arate că sunt mai bune decât mine şi să se creeze acea concurenţă în lot. Mi-ar plăcea să văd că toate muncesc şi au dorinţa şi voinţa de a-mi arăta că sunt mai bune decât mine şi eu nu merit locul în echipă. Însă, atâta timp cât eu am revenit abia de  o lună şi reuşesc să depăşesc o parte din ele, e un semn că nu e bine şi mi-aş dori ca ele să vină să mă contrazică aici, să vină şi să muncească mai mult, să îmi arate că ele au loc în echipă, nu eu. Nu am absolut nicio problemă ca domnii antrenori să îmi spună «Ponor, uite x e mai bună decât tine, ne pare rău, trebuie să munceşti mai mult».

În rândul gimnastelor mai mici din sală te recunoşti pe tine prin 2003, 2004? Adică îţi spui în sinea ta, "aşa eram şi eu atunci", nu prea ştiam ce vreau, nu prea doream să fac asta sau asta...
Da, pentru că au existat şi la mine momente în care nu mi-a plăcut pregătirea fizică sau plângeam dacă mă mai punea o dată să repet. Am avut multe momente în care mi-am dorit să las totul şi să mă duc acasă. Chiar am avut cu una dintre fete o discuţie şi i-am explicat că şi eu am avut aceeaşi mentalitate, că orice sportiv în viaţă are eşecuri, căderi, dar dacă  nu trece peste... nu o să reuşească să facă absolut nimic. Am suferit şi eu şi restul echipei din 2004 foarte multe eşecuri şi momente de genul acesta, însă noi ne încurajam foarte mult. Am fost şi o echipă unită şi ne împingeam una pe alta de la spate «hai, că merge», «adună-te, hai că poţi», «treci în sală şi mai fă o dată». Încurajările de la colege erau mai importante pentru noi, decât cele de la antrenori, ne motivau mai mult.


Cred că gimnastica pentru mine este viaţa mea exprimată fără cuvinte. Este totul, este sportul pe care l-am practicat de la vârsta de patru ani, sportul care mi-a intrat în sânge

Cătălina PONOR (27 de ani)


Crezi că fetele de acum nu se simt ca într-o echipă?
Cred că acum nu mai există motivaţia şi dorinţa pe care o aveam noi, nu mai e acea foame de medalii, de rezultate. Pentru noi, generaţia 2004, fiecare concurs era o luptă de totul sau nimic. În toate concursurile, fiecare dintre noi a intrat cu un singur gând: să batem tot, să fim cele mai bune.

Lipseşte azi răutatea aceea competiţională?
O răutate constructivă de a învinge tot... da. Noi nu aveam treabă niciodată cu adversarele noastre. Pentru noi conta să mergem cu un exerciţiu ce avea sute de repetări, să lucrăm curat şi să facem exact ca în sală. Nu a existat niciodată gândul că poate sportiva din Rusia sau cea din China are un exerciţiu mai bun.

Da, dar codul de punctaj s-a schimbat mult şi este greu să ajungi la un exerciţiu cu dificultate mare...
Gimnastica e un sport care se face din talent şi muncă. Foarte multă muncă. Cu mii de repetări, cu antrenamente după care pici lat de nici nu te mai poţi ridica din pat, iar dacă faci toate astea, conştiincios, zi de zi, crede-mă că poţi ajunge la dificultate mare. Doar să vrei...


Ponor are fani pe toate meridianele FOTO Mihai Dăscălescu

"Eram în jur de vreo şapte, opt fete care veneam şi plecam grămadă ca un stol de păsărele"

Ce înseamnă gimnastica pentru tine?
Cred că gimnastica pentru mine este viaţa mea exprimată fără cuvinte. Este totul, este sportul pe care l-am practicat de la vârsta de patru ani, sportul care mi-a intrat în sânge şi care probabil şi pe viitor va fi un sport de care foarte greu mă voi putea îndepărta.

Care e prima amintire din sala de gimnastică?
Prima amintire şi cea mai frumoasă din perioada în care eram eu mică a fost exact în momentul în care am păşit în sala de gimnastică. Am fost impresionată de aparate, de fete cum se dădeau peste cap, sala cu groapa de bureţi, pur şi simplu m-a fascinat, a fost o dragoste la prima vedere. E ca şi cum în acel moment am simţit că acolo era destinul meu.


Originară din Constanţa, Cătălina îşi repeta antrenamentele pe plaja Mării Negre FOTO: Arhivă personală

Cum erai privită de colegi la şcoală?
Noi am fost un grup de fete care eram toate în aceeaşi clasă, am crescut în aceeaşi perioadă, eram în jur de vreo 7, 8 fete care veneam şi plecam grămadă ca un stol de păsărele. Atunci, Şcoala noastră de la Flămânda, nr. 30 Gheorghe Ţiţeica, a fost în general o şcoală de sportivi şi atunci nu eram numai noi gimnastele, cel puţin la noi în clasă mai erau copii ce practicau lupte, baschet, atletism.

Copiii vă puneau să faceţi exerciţii din sală de gimnastică?
Asta se întâmpla când aveam ora de sport, care era cea mai plăcută oră pentru noi că puteam să ne dăm mari cu ce facem, îi uimeam pe ceilalţi. Colegii erau curioşi să vadă cum faci o roată, un flic, cum e să te dai peste cap şi atunci erau toţi gură-căscată, wow!

Îţi mai aminteşti primul concurs?
Aveam nouă ani şi ţin minte că în perioada aceea îmi plăceau foarte mult paralelele şi săriturile, exact inversul şi opusul la tot ce se întâmplă acum, dar la acel concurs nu mi-a ieşit paralelul chiar deloc, dar mi-a ieşit bârna foarte bine şi chiar am câştigat concursul la acel aparat. Din acel moment, am spus gata, de acum, bârna pentru mine va fi aparatul preferat şi am insistat foarte mult pe acest aparat.


E adevărat 100%, nu am ratat până acum niciodată la bârnă şi sper să mă ferească Dumnezeu de aşa ceva. De când am fost mică am deprins o tehnică specială: cu degetele mă ţin de marginea bârnei

Cătălina PONOR (27 de ani)


Frica de coborâri. "La mine problema cea mai mare a fost coborârea, nu am avut niciodată coborâre la paralele şi asta a fost"

De unde ai acea încredere la bârnă?
Bunicul meu lucra în construcţii şi îi spuneam că doream să am şi eu paralele în casă pentru a mă putea pregăti tot timpul, iar mama şi bunica îmi spuneau «fată, nu eşti sănătoasă, unde vrei să faci paralele în casă». Le-am spus că eu vreau aparat în casă, ca să repet şi acasă, nu doar în sală. Atunci bunicul mi-a adus un lemn cam cât o băncuţă de lată pentru că nu a ştiut mărimea bârnei şi din momentul acela, mi-am pus lemnul pe două taburete şi am început să fac bârnă în casă. Eram disperată să ajung acasă să le arăt părinţilor şi bunicilor ce am mai învăţat la sală.

Care e relaţia ta cu paralelul? Cum a ajuns să fie aparatul tău slab pe care nu-l mai antrenezi de câţiva ani buni?
Cred că nu am avut baza corespunzătoare de la club. Iniţial nu am mai făcut paralele din 2004, exact după finalul Jocurilor Olimpice, am mai încercat şi am mai cochetat un pic în 2011, când am reintrat în activitate, dar e foarte greu să îţi revii. Făceam aşa un miniintegral, dar la mine problema cea mai mare a fost coborârea, nu am avut niciodată coborâre la paralele şi asta a fost.

De ce? Ţi-e frică de coborâri?
Nu, nu am învăţat de la club tehnica corectă a coborârii sau a giganticii înainte de coborâre şi atunci tehnica mea în loc să fie ca o bătaie înainte de coborâre era ca şi cum m-aş fi luat cu lopata şi mă aruncam într-o parte, iar ca şi coborâre  mai mult de dublu echer nu puteam face. Şi de atunci, toată lumea a văzut că nu am nicio treabă cu acest aparat, deşi mi-am dorit mult să fac patru aparate, să iau medalie la individual compus, dar mi-am dat seama că fără coborâre nu pot să fac absolut nimic şi atunci am dat paralelele la o parte.

Care este cel mai bun sfat primit?
Nu este chiar un sfat, dar doamna Mariana (n.r. - Bitang) avea o vorbă, asta în generaţia 2004, când mergeam la concursuri şi în special la Jocurile Olimpice

Ce zicea?
Întotdeauna ne zicea: «pe ei şi pe mama lor!». A fost gândul cu care am intrat în toate concursurile, ori la bal, ori la spital. Chiar ne motiva vorba dânsei, era şi haioasă.


Jocurile copilăriei, la reportajul ProSport din Herăstrău FOTO Mihai Dăscălescu

Nu a ratat niciodată bârna într-un concurs oficial

Ai o pasiune despre care nu se prea ştie, pianul. Cum a ajuns Cătălina Ponor pasionată de acest instrument muzical?
Îmi place foarte tare şi admir foarte mult artiştii care ştiu să cânte la pian şi îmi place cum sună, sunt într-un fel îndrăgostită de acest instrument. Mă linişteşte şi îmi dă un confort spiritual de câte ori aud pianul. Din păcate nu am avut timp să studiez serios pianul, să iau ore, să exersez. Am mai încercat,  chiar după Jocurile Olimpice, la un moment dat luasem câteva lecţii de pian şi asta a fost tot. Acum a prins şi Tommy (n.r. Ramos, prietenul Cătălinei) drag de pian şi chiar ne-am luat o pianină , la el în Puerto Rico şi ne mai jucăm cu ea câteodată.

Ai încercat să cânţi ceva?
Da, ultima dată când am fost la el am încercat să cânt de la Adele, "Someone like you".

Ce alte hobby-uri ai?
Îmi place să dansez, să ascult muzică. Îmi place Enrique Iglesias, însă nu am ajuns niciodată la un concert de-al lui. De fapt, am fost la un singur concert în toată viaţa mea, la Justin Timbarlake, când mă aflam în Canada, cu Loredana Boboc. Îmi mai place patinajul artistic, îl urmăresc la televizor, dar ştiu să şi patinez un pic, îmi place să spun că îmi folosesc echilibrul de la bârnă pe patine. Mai sunt şi un mare fan al gimnasticii ritmice.

Ar putea urma o carieră de la gimnastică artistică la cea ritmică?
(râde) Nu am nicio şansă, dar absolut niciuna. În primul rând pentru că sunt foarte scundă, apoi am prea  mulţi muşchi pentru gimnastica ritmică şi nu mă mai ţine spatele, pentru că acolo chiar trebuie să ai o flexibilitate mare.


465 de zile mai sunt până la debutul Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro


Dacă ar fi să schimbi ceva în cariera ta sportivă, ce ai schimba?
Nimic. Eu zic că am realizat până acum tot ce mi-am propus. Cred că am avut o carieră plină, în care am arătat că niciodată nu a fost o întâmplare când am câştigat ceva.

După Jocurile Olimpice de la Londra spuneai că nu va mai exista încă o revenire. Ce te-a determinat să te răzgândeşti?
Dorinţa de retrăi momentele de antrenament, de  a fi în sală, de a sta într-un cantonament şi dorul de a sta într-o cameră cu patru pereţi şi să fiu eu cu mine şi cu gândurile mele. Până la urmă şi cantonamentul face parte tot din viaţa ta şi la un moment dat ţi-e dor de el. Chiar dacă nu ne plăceau înainte cantonamentele, acum am ajuns să le căutăm. Cred că a intervenit şi maturitatea, faptul că ştim pentru ce suntem aici pentru că nici dorinţă a de mai ieşi nu mai este aşa mare.

Ce gândeşti în timpul unui exerciţiu la bârnă?
Întotdeauna am în cap corectările pe care antrenorii mi le dau în antrenamente şi întotdeauna când urc pe un aparat, îmi spun în minte ce am de făcut, că trebuie să duc mâna aşa, să ţin piciorul într-un fel anume şi în general nu aud ce se mai întâmplă pe lângă mine, pentru că eu vorbesc cu mine: «uşor», «atent㻫pune piciorul acolo», «respiră». Când plec pe un element îmi spun în cap «atentă, că merge», «hai, că poţi»«du-te cu încredere» şi tot aşa, îmi zic cuvinte de încurajare pentru mine.


4 titluri europene are Cătălina doar la bârnă, din cele 7 cucerite în total

În gimnastica mondială circulă o vorbă, că nu ai ratat niciodată la bârnă în vreun concurs oficial. Cât e adevăr şi cât e mit?
E adevărat 100%, nu am ratat până acum niciodată la bârnă şi sper să mă ferească Dumnezeu de aşa ceva. De când am fost mică am deprins o tehnică specială: mă ţin cu degetele de marginea bârnei.

Când ai revenit în 2011, toată lumea a vorbit despre rivalitatea dintre tine şi Sandra Izbaşa. Eraţi două generaţii diferite, cu personalităţi puternice, ambiţioase. Acum ea a declarat că tu ai motivat-osă revină în sală...
Până la urma urmei şi această rivalitate are un avantaj, acum depinde de fiecare cum priveşte lucrurile. Dacă pentru Sandra a fost o motivaţie ca eu să fiu «rivala», noi nu am fost rivale, am fost în competiţie una cu alta. În sală nu am avut aparate comune în afară de sol, ea făcea sărituri şi sol, eu pe bârnă şi sol, dar în acelaşi timp a fost o competiţie, care ne-a ajutat pe amândouă. Rezultatul s-a văzut la Jocurile Olimpice unde tot noi am venit cu medalii.


Cătălina şi Sandra, în Casa România la Londra, după ce au ajutat echipa să câştige medalia de bronz FOTO: Andru Nenciu

"Discuţia aceea deschisă ne-a apropiat şi am început să fim mai comunicative şi să nu mai considerăm asta ca o rivalitate"

Ai devenit mai apropiată de Sandra după revenirea din 2011?
Ştii cum e, într-o familie mai sunt şi conflicte. După ce s-a terminat concursul la Londra şi ne-am relaxat cu toţii, am avut o discuţie în care ne-am întrebat ce avem una cu cealaltă ca să ne dăm seama că informaţiile plecau şi veneau aiurea dintr-o parte în alta, ca în telefonul fără fir. Discuţia aceea deschisă ne-a apropiat şi am început să fim mai comunicative şi să nu mai considerăm asta ca o rivalitate.

Ce are în comun Cătălina din 2004 cu cea din 2012 şi cu cea din 2015?
Ambiţia şi încăpăţânarea. Mie îmi place să iau lucrurile negative care se spun de genul: nu poate, e bătrână, şi să demonstrez exact opusul. Îmi place pentru că e o provocare pentru mine şi mie îmi plac provocările.

Nu e ciudat să fii considerată bătrână la 27 de ani?
În gimnastică, nu. Când stau şi mă gândesc că au trecut 11 ani de când am urcat pe podium la Atena şi le văd pe cele mai mici în sală, mă simt un pic şi eu bătrână. Da, dacă te reapuci de gimnastică la 27 de ani, eşti bătrână, însă timpul nu stă în loc.

"Eu nu am văzut niciodată bârna din 2012 de la Jocurile Olimpice pentru că ştiu că am greşit. Nu-mi place să văd exerciţiile greşite"

Te mai uiţi la evoluţiile tale pe youtube?
Da, şi în general mă uit numai la evoluţiile corecte. Nu-mi place să mă uit la exerciţiile nereuşite. Uite, de exemplu, eu nu am văzut niciodată bârna din 2012 de la Jocurile Olimpice pentru că ştiu că am greşit. Nu-mi place să văd exerciţiile greşite, îmi place să rămân cu acea imagine de perfect. În general sunt o perfecţionistă în ce priveşte gimnastica şi încerc să fac totul corect. Când mă uit pe youtube, mă uit la solul din finala de la 2014 şi la evoluţiile de la Atena 2004.

Cinci medalii olimpice şi niciun element în codul de punctaj care să-ţi poarte numele. Te gândeşti să inventezi un element Ponor?
Este greu ca în gimnastica de azi să faci un astfel de element, trebuie să lucrezi foarte mult pe aşa ceva. Eu mă joc tot timpul cu elementele când intru în sală şi sper ca până la urmă să apară ceva. Îmi doresc să rămân şi în codul de punctaj cu un element, dar mai vedem.

în final aş vrea să te întreb care ţi-e cea mai dragă medalie?
Aurul olimpic cu echipa pentru că am trăit totul multiplicat. Acea bucurie când ne-am îmbrăţişat şi ne-am privit în ochi spunându-ne că suntem campioane olimpice nu va putea fi egalată de nimic, niciodată. Eram ca nişte surori toate fetele şi poate de aceea am trăit altfel acel titlu olimpic. În gimnastică, e frumos să câştigi împreună.

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.