Față și profil

Puneți-vă în locul celor care miercuri sunt chemați să se
pronunțe în „Cazul racheta”. Veți întoarce pe toate fețele trei
articole din regulament și vă veți opri la un paragraf după care
Clujul va lua o etapă cu porțile închise, să zicem, sau nu va lua
niciuna, nefiind recidivist. Și punct, noroc și la gară. În astfel
de situații, fără suportul logistic de-afară, fotbalul e legat de
mâini și de picioare. Gaborimea noastră știe însă una și bună, ce-a
știut dintotdeauna. Să bumbăcească suporterii pe unde-i înhață. De
ce s-ar sinchisi la avertismentul lui Iancu – „e un criminal
printre noi”, poate chiar în galeria lui Poli -, de vreme ce
urmăriții internaționali mișună în voie.

Citiți și comparați. Fotbalul nostru s-a mai confruntat cu un
„caz racheta”. Chiar echipa națională, în ’93, la meciul de la
Cardiff. În timpul partidei, un trasor ucigaș a străbătut terenul
de la o tribună la cealaltă. Tensiunea meciului decisiv de
calificare la Mondialul american a marginalizat incidentul. Până
când delegația tricolorilor se pregătea de îmbarcare spre casă.
Spectatorul lovit de rachetă murise, iar poliția avea indicii că
mâna criminală era chiar din grupul suporterilor români.
Investigații ad-hoc la aeroport de aproape cinci ore. Toți au fost
fotografiați față și profil ca-n filme, la secția de poliție.
Jucători, ziariști, grupul de suporteri. Hagi, Răducioiu și
ceilalți moțăiau la blițurile polițiștilor. Corneliu Vadim Tudor
spumega, tuturor ni se părea o șicană pentru că-i lăsasem pe
dinafară la World Cup. Polițiștii erau doar meticuloși. Murise un
spectator.
Azi, la ei, un fan din primul rând poate atinge un jucător la
corner. La noi, gaborimea se întreabă încă de ce atâta tevatură. A
tras o sperietură și Bonfim, doar n-a murit!?!