DUCKADAM 60 | Drumul spre Sevilla, prin ochii lui Helmuth. La ce s-a gândit portarul în timpul loviturilor de departajare şi clipele grele care au urmat: "Am refuzat să joc într-un meci aranjat şi m-au suspendat. Se spunea că Nicu Ceauşescu m-a împuşcat"

1 apr 2019 2849 afişări Special
DUCKADAM 60 | Drumul spre Sevilla, prin ochii lui Helmuth. La ce s-a gândit portarul în timpul loviturilor de departajare şi clipele grele care au urmat: "Am refuzat să joc într-un meci aranjat şi m-au suspendat. Se spunea că Nicu Ceauşescu m-a împuşcat"

Helmuth Duckadam împlineşte astăzi vârsta de 60 ani. Revista FourFourTwo l-a invitat pe eroul de la Sevilla să povestească cum a trăit finala din 1986, dar şi cum s-au desfăşurat zilele următoare, când nimănui nu-i venea să creadă că a apărat patru penalty-uri, contra Barcelonei.

Redăm articolul dedicat lui Helmuth Duckadam: "Când eram mic, mereu visam să joc într-un meci important şi să fiu eroul echipei mele, să o conduc spre glorie. Dar nici când eram mici nu îndrăzneam să-mi imaginez că se va întâmpla în finala Cupei Campionilor.

Apoi, la vârsta de 27 de ani, chiar înainte să-mi ating potenţialul maxim, s-a întâmplat. Mai apărasem câteva penalty-uri în trecut, cu Roma, respectiv contra unor jucători foarte buni din România. Pot spune că reprezentau specialitatea mea. La antrenament îmi era şi mai uşor să apăr.

Niciodată nu am crezut că va fi posibil ca Steaua Bucureşti să câştige Cupa Campionilor Europeni. Cine ar fi crezut? Clubul nu reuşise să treacă de primul tur în ultimii şase ani. Nu aveam aşteptări prea mari. Voiam doar să-i mulţumim pe cei care ne plăteau. Nu ne-am gândit că putem ridica trofeul.

În debutul sezonului 1985/1986 am înfruntat adversari facili, care astăzi nu se mai regăsesc în Liga Campionilor: Vejle din Danemarca, Honved din Ungaria şi Lahti din Finlanda.

Valentin Ceauşescu, fiul dictatorului Nicolae, era practic preşedintele clubului. A jucat un rol important în succesul nostru. Ne ducea la munte pentru pregătirea de iarnă. În primăvară eram la fel de puternici precum taurii. Când UEFA ne-a spus că trebuie să jucăm în alt echipament în finala cu Barcelona, pentru că aveam tricouri asemănătoare, Valentin a făcut rost de acel echipament alb.

"Poţi să sari de zece ori în partea dreapta, dar dacă nu eşti destul de puternic, nu vei apăra niciun penalty"

Aş putea scrie o duzină de cărţi în care să adun amintirile mele din acel sezon. Am nevoie doar de răbdare pentru a scrie. Cele două meciuri cu Lahti au fost speciale. În Bucureşti, am reuşit să jucăm, chiar dacă toată ţara era inundată. Erau bălţi adânci de doi metri pe teren, dar armata ne-a ajutat. Cum au uscat terenul? Cu ajutorul a două elicoptere.

Nici în Finlanda nu am avut parte de condiţii mai bune, pentru că zăpada măsura trei metri pe margine. Dar peste 30.000 de oameni au venit la meci, pentru a vedea o echipă din România. S-a stabilit recordul de asistenţă pentru un meci din Finlanda, la vremea respectivă.

Atunci când am învins Anderlecht cu 3-0 în semifinale, în retur, încrederea noastră era la cel mai înalt nivel.

Chiar şi aşa, era clar că plecăm cu a doua şansă în Sevilla. Până la urmă, în faţa noastră se afla FC Barcelona. Ne-au luat de sus şi cu siguranţă nu s-au gândit că putem împinge partida în prelungiri.

Dar cu trecerea timpului, meciul s-a complicat pentru ei. Condiţia fizică ne-a ajutat enorm. Am avut şi noi ocaziile noastre. Nu cred că cei de la Barcelona erau foarte încrezători la finalul celor 90 de minute. În prelungiri, am jucat mai bine decât ei.

Nu a fost o finală spectaculoasă, dar am avut o energie fantastică şi eram încrezători în forţele noastre.

Când arbitrul a fluierat şi s-a ajuns la penalty-uri, mi-am spus în minte: <<Ăsta e momentul meu>>. Nu mi-a păsat cine execută pentru noi, eram concentrat 100% pe treaba mea. Nici măcar nu m-am uitat la penalty-urile noastre. M-am uitat la spectatori.

Doi jurnalişti ne-au ajutat să vizionăm clipuri cu rezumatele Barcelonei. În mod ironic, nu am văzut fix meciul cu Goteborg, din semifinale, câştigat de Barclona la penalty-uri. Deci nu ştiam cum execută Angel Pedraza, Pichi Alonso şi ceilalţi. Dar poate că acest lucru a reprezentat un avantaj pentru mine. Poate că ei se aşteptau ca eu să ştiu cum au bătut cu Goteborg.

Primul penalty a fost executat de Jose Ramon Alexanko şi a fost cel mai dificil. A fost genul de execuţie pe care orice portar şi-o doreşte: nu foarte sus şi nici foarte puternic. Din nefericire pentru el, am ghicit colţul. Poţi să sari de zece ori în partea dreapta, dar dacă nu eşti destul de puternic, nu vei apăra niciun penalty.

Presiunea a fost uriaşă, mai ales după ce Urruti a apărat primele noastre două penalty-uri. În acel moment mi-am imaginat că sunt la antrenament şi că urmează să execut, pentru a mă pune în locul adversarilor.

La al doilea penalty, am mizat pe logică. Pedraza a executat şi am încercat să mă gândesc unde aş trage eu, dacă aş fi în locul lui. M-am dus din nou în dreapta. Pedraza a crezut că voi schimba colţul, aşa cum a făcut Urruti. Eram în formă în acel moment. Mă simţeam bine, aveam multă putere în picioare şi puteam să împing foarte mult în ele.

"La doar câteva săptămâni după finală, am fost forţat să joc într-un meci aranjat."

Al treilea penalty a fost cel mai uşor. Alonso s-a gândit că nu voi mai merge şi a treia oară în partea dreaptă. Am plecat tot acolo şi am aşteptat ca mingea să vină la mine.

După ce Balint a înscris pentru 2-0, Marcos era obligat să marcheze.

Dacă o să revedeţi imaginile, o să observaţi că am intrat în mintea lor. Prima oară, l-am lăsat pe Marcos să creadă că voi pleca în stângă. Când s-a apropiat de minge, m-am deplasat spre dreapta, astfel că el a şutat în stânga mea, dar a făcut-o foarte slab. Când explic, totul pare foarte uşor. Dar erau 70.000 de oameni care ne urmăreau, în finala Cupei Campionilor Europeni. Nu a fost chiar atât de uşor!

Nu aveam habar cum să ne bucurăm. A fost un şoc pentru noi. Am luat Cupa, am mers la hotel, după care am băut nişte vin şi câteva pahare de şampanie. A doua zi a fost extraordinară.

Barcelona era o rivală atât pentru FC Sevilla, cât şi pentru Real Betis. Localnicii veneau la noi şi ne aduceau bere, ne cereau autografe. Pentru noi era ceva incredibil, mai ales că veneam dintr-o ţară comunistă, o ţară închisă.

Pentru mine a fost uimitor. Aveam doar 27 de ani, apărasem patru penalty-uri şi îmi ajutasem echipa să câştige Cupa Campionilor Europeni. Dar a fost ultimul meu meci, la un nivel atât de înalt.

Viaţa mea s-a schimbat foarte mult. La doar câteva săptămâni după finală, am fost forţat să joc într-un meci aranjat. Trebuia ca atacantul nostru să câştige titlul de golgheter al campionatului, dar am refuzat să participat la aşa ceva.

Atacantul a marcat trei goluri, dar un puşti de la Sportul Studenţesc l-a depăşit, după ce a terminat sezonul cu 31 de reuşite. Numele acelui puşti era Gheorghe Hagi.

Pentru că am refuzat să joc, am fost suspendat de clubul Steaua pentru două săptămâni. Am primit o amendă echivalentă cu salariul meu pe două luni. După aceea m-au reprimit la echipă, dar coşmarul nu s-a încheiat.

Am fost operat la mâna dreaptă chiar înainte de finala cu River Plate, de la Tokyo, din Cupa Intercontinentală. Am făcut deplasarea, chiar m-am antrenat pentru ca fotografii locali să aibă câteva imagini cu mine. Am avut grijă să cad mereu pe mâna stângă.

Aşa au apărut zvonuri conform cărora Nicu Ceauşescu, cel mai mic fiu al dictatorului, m-a împuşcat în mână. Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva.

Mai târziu am primit un job în cadrul Poliţiei de Frontieră, unde am lucrat timp de şapte ani.

Performanţa mea a fost unică. Sunt foarte multe detalii care fac această finală să fie una specială. Nu cred că va mai exista vreodată una similară."

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.