Mircea Lucescu mergea la teatru de 4 ori pe săptămână și era prieten din tinerețe cu giganții scenei: „Vorbeam cu Pittiș și Caramitru despre asta”

Mircea Lucescu s-a stins din viață la 80 de ani, dar nu numai interacțiunea cu fotbalul îl făcea fericit.

Fostul mare antrenor era și un om de cultură, îndrăgostit de lectură dar mai ales un spectator fidel pentru piesele de teatru din București.

Mircea Lucescu, prieten cu giganții din cultură: Florin Pittiș și Ion Caramitru

Mircea Lucescu a acordat un interviu revistei „Teatrul” care a fost publicat în iunie 1972, în numărul 6, la doi ani distanță de la Campionatul Mondial din Mexic, acolo unde Mircea Lucescu a condus naționala țării noastre din postura de căpitan în meciurile cu Brazilia, Anglia și Cehoslovacia.

România termina pe locul al treilea în grupă cu două puncte acumulate, fiind eliminată de la turneul final.

„Sper că dumneavoastră n-o să mă ironizați și nici n-o să îmi faceți o caricatură defăimătoare, așa cum mi s-a întâmplat cu câțiva ani în urmă, când am îndrăznit să mărturisesc că-mi place Apollinaire sau Eluard.

Vezi galeria foto
6 poze

Există la noi o tristă şi înrădăcinată prejudecată, după care noi, «actorii» spectacolului secolului, fotbalul, am fi nişte troglodiţi, nişte diletanţi amărâți.

Pacea de la Cluj. Mesaj înainte de Paște. „Nu port pică, nu sunt un om ranchiunos”

16:30

🚨 UTA Arad – FC Botoșani Live Text Online în etapa 4 din play-out-ul Superligii, ora 17:15. Echipele probabile. Gazdele se pot desprinde la 4 puncte în fruntea clasamentului

16:26

Vorbeam odată cu Pittiş şi cu Caramitru, care-mi spuneau că teatrul modern de azi cere performanţă sportivă, că s-a dus vremea actorului care joacă imobilizat în fotoliu. Fotbalul de azi cere la rândul său şi un bagaj serios de cunoştiinţe din toate domeniile: artă, ştiinţă, cultură etc.

Eu merg la teatru tot timpul. Câteodată mă duc în… asalt şi văd câte patru spectacole pe săptămână. Plăcându-mi foarte mult poezia, am fost la toate spectacolele de poezie ale Radioteleviziunii. Foarte mulţi actori m-au impresionat; dar mai ales Irina Răchiţeanu-Şirianu, cu modul ei simplu, sensibil şi profund prin care a pătruns şi a redat taina versurilor.

Extraordinar mi s-a părut spectacolul de poezie susţinut de Caramitru, Pittiş şi Elena Caragiu la Teatrul Bulandra. De altfel, la acest teatru nu mi-a scăpat nici o montare. De la «Play Strindberg» la „Leonce şi Lena», de la «D-ale carnavalului» până la «Scrisoarea pierdută» a lui Ciulei.

Găsesc foarte interesante şi foarte utile aceste diferite formule de înscenare ale aceleiaşi piese. Păcat că se aplică atît de rar. Păcat şi că teatrul nostru, cu interpreţi atât de mari, nu întreprinde incursiuni mai largi în domeniul teatrului antic, clasic şi mai ales al teatrului modern contemporan.

„L-aș obliga pe copil să meargă la teatru”

Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti care s-au tipărit la noi şi am întâlnit piese extrem de interesante, care nu ştiu de ce nu se şi joacă. Am citit pasionanta piesă a lui Peter Weiss, «Marat/Sade», pe care n-a cuprins-o, până în prezent, nici un teatru în repertoriul său. Am văzut la Liverpool o montare a piesei «Scripcarul pe acoperiș».

M-a tulburat prin perfecțiune, prin integrarea organică a muzicii și a plasticii, prin acuitatea ideii, exprimată printr-un joc original, de o mare spontaneitate.

Mă întreb, apoi, de ce nu se reiau acele spectacole-lectură. Acele lecții de istorie teatrală, ilustrate cu fragmente sau cu piese întregi atât de necesare în educația spectatorului adult sau copil.

Vorbesc aici în numele copilului meu, pe care l-aş obliga să meargă la asemenea spectacole cu piesa citită dinainte, aşa cum pasionaţii muzicii obişnuiesc să se ducă la concert cu partitura în mână.

Actorii ar răspunde, cred cu însufleţire unor asemenea acţiuni, care ar avea, sper, şi priză la public”, declara Mircea Lucescu, în 1972.

„Nu de puține ori am fost alături de ei”

Mircea Lucescu a atacat un subiect sensibli: influența pe care o are teatrul asupra fotbaliștilor.

„Am crezut întotdeauna în influenţa pozitivă a teatrului în formarea unui jucător. Ca fotbalist, am frecventat teatrele bucureștene în căutarea unor plăcute ore de viață, în încercarea de cristalizare a propriei mele identităţi.

Ca antrenor, am încercat să insuflu și jucătorilor mei aceleași crezuri, aceleași simțăminte. Nu de puţine ori, fost alături de ei la o piesă sau alta – Harap Alb la Teatrul Naţional, Mitică Popescu la Teatrul Mic, Scapino la Teatrul „Nottara”, Turnul de fildeş la Teatrul de Comedie etc.

Am auzit glasuri plăcut surprinse în sală «Fotbalişti în sala de teatru!». Da, fotbaliști în sala teatru. Nu mai e de mult ceva ieșit din comun”, susținea Mircea Lucescu.