Telefonul a sunat joi seara. Un apel fără nume, din cauza unui banal aparat schimbat, ca apel în așteptare plus presiunea închiderii primei ediții. Decizia de a suna mai târziu. Era un număr cunoscut. La câteva zeci de minute, un dialog. Habar nu aveam că va fi ultimul cu o persoană dragă, dar căreia din punct de vedere profesional i-am acordat nedrept de puțină importanță. El era triplu campion național la aviație sportivă, cel mai tânăr comandant de aerodrom, instructor de zbor, pilot de la 15 ani cu peste 1.000 de ore de zbor și unul dintre cei mai, dacă nu cel mai talentat produs al școlii românești de aviație sportivă. Eu îl priveam mereu doar ca pe Mișu. Băiatul mai mic al nașei și verișoarei mele, de care mă lega o relație specială din punct de vedere sentimental...