Când pierd, englezii spun simplu: ghinion. Am fi nebuni ca la 1-3 să invocăm lipsa norocului în dubla cu Liverpool. Singura șansă fructificată a fost aceea că am văzut pe viu o echipă uriașă. Ca printr-o minune, în Ghencea nu mai sunt pâlcuri de oameni rătăciți într-o mare dezolantă de scaune goale roșii și albastre. Primele rânduri stau plouate, delimitând mulțimea configurantă de verdele murdar al gazonului. Tot ca într-un vis, nimeni nu mai fluieră pe nimeni și nici nu se aud înjurături. Visul se prelungește ireal, la fel ca plutirea lui Bruno Fernandes din careul pe care englezii se cred stăpâni numai pentru că au pe piept sigla lui Liverpool. E 1-0 pentru Unirea. Conducem Liverpool, am egalat situația. Suntem în minutul 19 și vrem să oprim timpul sau să-l derulăm până în minutul 90. Prelungiri, penalty-uri. Cineva să ne ciupească. Pe noi, nu pe Galamaz. Căpitanul pe care se sprijină echipa Unirii cade secerat într-un clinci la marginea terenului cu Babel și nu se ridică decât pentru a se îndrepta spre marginea terenului. Schimbare. La cât de firavi suntem, rotița asta e totul. Ne dereglăm...rămânem în urmă, suntem vulnerabili aerian. Ne sufocăm, vrem pauză, dar mai e mult și, cinici, englezii înclină terenul spre poarta lui Arlauskis. Ne-a trezit Mascherano cu bomba lui Mascherano se enervează, supraaglomerăm careul mic și aruncă visele în aer de o bombă de foarte departe. Asta a fost. Ba nu. Tresărim pentru ultima dată în acest sezon în Europa. Asalt la poarta campion