„Hai România!", mi-a spus amar un tip simpatic la check-in, pe Otopeni, atunci când am plecat spre Africa. Trăiesc o senzație de stânjeneală, de musafir nepoftit la un turneu în care, ca jurnalist, ești fără echipă. Am încercat senzația și acum patru ani, în Germania. Cum va fi în Africa de Sud? În atmosfera Mondialului intri cu adevărat când pui piciorul pe un aeroport din care schimbi pentru Johannesburg, Cape Town etc. În cazul meu, Paris. Afișe cu „Les bleui"-i lor peste tot. Sunt totuși finaliști și au jucat și ei în prima zi. Și, totuși, puține tricouri albastre... Eu trebuie să schimb terminalul, dar nu am nevoie de indicatoare, electronice sau nu. Mă iau după nenumăratele sombrero și merg cu valul de mexicani spre poarta de îmbarcare. E avionul lor, practic! Mai sunt rătăciți niște hondurieni - „Sâc, v-am bătut" - și câțiva americani. Avionul pleacă târziu. Air France-ul a vândut câte două bilete pe un loc ca la cinematografele noastre cu ani în urmă?! Pare glumă, dar anunțurile repetate ale căpitanului - „Ne cerem scuze, suntem în întârziere din cauza unei confuzii cu rezervarea de bilete" ori „Plecăm de îndată ce toți pasagerii vor avea loc" - nu am putut să le traduc altfel. În '95 a fost rugby. Acum e fotbal Filmul „Invictus" l-am văzut în avion. Cred că până la urmă aceasta este povestea Africii de Sud și aceasta va fi și povestea acestui Mondial. E despre Mandela și despre puterea lui de toleranță și convingere, despre lecția predată rugbiștilor, dar și polit