Fotbalistic vorbind, Brașovul modern s-a născut din sfârșitul Rapidului clasic. Adică al celui care probabil n-ar fi tolerat niciodată cinci brazilieni, doi portughezi, un argentinian, un spaniol și doar doi români în primul unsprezece. Măcinată de conflicte inter-etnice, români contra străini, și cu un antrenor, Jose Peseiro, amenințat de judecata aspră a investitorilor, echipa giuleșteană a căutat prima gură de oxigen, după trei eșecuri la rând, din aerul tare al Tâmpei, unde o brigadă de rebeli foști rapidiști pândea cu sete răzbunare. Duelul a început plăpând, cu atacuri sterile, dar vizibil cu o mai mare hotărâre din partea gazdelor. „Galbenii" lui Răzvan au ocupat treptat jumătatea cealaltă, căutând breșa din apărarea adversă. Lui Surdu i-a lipsit însă clarviziunea, alergând mult și haotic, iar lui Zaharia norocul. Rapidului i-au lipsit mai multe, și în primul rând un vârf de lance, Pitbull, cel împins în față de Peseiro, fiind ținut ușor în lesă de fundașii brașoveni.