Becalizarea României. Cum s-a convenit că Daum e un dobitoc habarnist după 30 de minute din meciul cu Muntenegru

5 sep 2016 63611 afişări Comentează şi tu Blog

Britanicul Taylor nu fluierase încă jumătatea partidei România – Muntenegru că pe Facebook şi la TV şiroiau deja verdictele, adjectivele, soluţiile. Daum ăsta e un dobitoc, uite cum jucăm, e inadmisibil, ce caută Săpunaru la închidere, de ce e Bicfalvi în teren, a venit drogatul ăsta să strice şi ce era bun, înainte măcar ştiam să ne apărăm, acum nici de asta nu mai suntem în stare, să vină Piţurcă, să vină Iordănescu, de ce nu e niciun stelist în teren, înghesuim jocul pe centru, n-avem nicio idée de joc, e haos, panică, panică, panică. Panică!

Suntem educaţi, presaţi, formaţi să nu mai avem răbdare. Să vrem totul pe loc, ieri, dacă se poate. La FIFA 2016 şi Football Manager n-ai nevoie de timp să faci o echipă. Într-o jumătate de oră, gata! Câştigi titlul mondial. Cum România e pe ultimul loc în Europa la cărţi cumpărate/citite, nu are rost să invocăm timpul necesar să termini un roman – acolo ne-ar da cu virgulă. Aşa că reper rămâne filmul. În filme, totul se termină într-o oră şi jumătate, hai două. Pac-pac!
Şi, cu asta, ajungem la TV. De cel puţin un deceniu, Gigi Becali – un infractor condamnat în trei dosare, în total, la peste 10 ani de închisoare – tronează pe micile ecrane. E regele, domnul şi stăpânul lor. Avem deja cel puţin o generaţie de români care a crescut cu el în casă. Pac-pac! Totul se petrece la TV, viaţa e un continuu reality-show, lucrurile se întâmplă azi, acum, în clipa asta. Antrenorii sunt schimbaţi de două, trei, cinci ori pe sezon, uneori la pauză, jucătorii trebuie să demonstreze imediat, să dea gol de la prima atingere de balon.

Ironia e că până şi această nebunie, această frenezie a neantului, această grabă către nicăieri nu li s-a putut induce telespectatorilor decât în timp. Treptat, publicul a fost adus la nivelul lui Gigi Becali. La început, se râdea când vorbea patronul Stelei. Acum, oamenii îl ascultă, îi preiau ideile. 

Azi pare firesc să ţipi că antrenorul e un prost după primele 25 de minute din primul său meci. E bizar să NU faci asta.

România a jucat prost cu Muntenegru. Dar cu Albania, la Euro, a jucat bine?

OK, România a jucat prost cu Muntenegru. Indubitabil. Dar la ce trebuia să ne aşteptăm? Stoichiţă acuză jocul încâlcit, fără orizont, cu fotbalişti puşi pe alte posturi, unde s-au simţit inconfortabil. Aşa e, Săpunaru şi Bicfalvi nu au dat cel mai bun randament. Dar vi se pare cumva că România a jucat cu Muntenegru, la Cluj, mai prost decât cu Albania, la Euro? Sau cu Elveţia, la acelaşi turneu final? S-a câştigat, cumva, vreun meci acum trei luni, în Franţa, am prins vreo semifinală la Europene şi Daum a venit să facă praf o generaţie excepţională?

Când îl arătăm pe neamţ cu degetul după 1-1 cu Muntenegru trebuie să ţinem minte că:

1) e un antrenor nou, străin, într-un fotbal cu care nu a avut niciodată decât, în cel mai bun caz, legături întâmplătoare, până acum;

2) federaţia nu i-a pus la dispoziţie nici măcar un singur meci amical înaintea debutului în preliminariile Mondialelor;

3) nefamiliarizat cu jucătorii, s-a agitat mult în ultimele săptămâni, dar omul a venit cu ideile lui, dintr-o altă lume, şi are nevoie de timp să se dezmeticească. Şi Boloni, când a venit la naţională, în 2000, voia să facă o echipă cu jucători de gabarit. După ce a pierdut primul meci, un amical cu Polonia, şi a organizat două trialuri, s-a răzgândit;

4) cam toate echipele care participă la turneele finale au scăderi de formă în startul următoarei campanii de calificare. Excepţiile întăresc această regulă, iar unele naţionale reuşesc să traverseze momentul cu bine fie datorită norocului, fie unor sclipiri ale unor jucători de mare clasă. Noi nu am avut duminică, în teren, nici noroc, nici jucători de mare clasă;

5) nivelul fotbalului din România e într-un recul dramatic. Uitaţi-vă ce campionat stă în spatele acestei naţionale! După 6 etape, o echipă are -10 puncte, iar alta -6!

În lumea fotbalului românesc se ştie realitatea, doar că, foarte adesea, suporterii sunt minţiţi cu bună-ştiinţă, amăgiţi şi derutaţi cu declaraţii şi informaţii nerealiste. Vi se spune, stimaţi cititori, ceea ce doriţi să auziţi. Puţini îşi asumă riscul de a fi înjuraţi doar pentru a spune adevărul.
Antrenorul dinamovist Ioan Andone a preferat, cu patru zile înaintea „catastrofei“ de pe „Cluj Arena“, să fie sincer, în interviul acordat ProSport: „O să avem probleme cu echipele pe care zici că le baţi mai uşor. Şansele să ne calificăm sunt mici, în opinia mea. Cunosc Kazahstanul, care a crescut foarte mult ca fotbal. A crescut mult fotbalul şi în ţările astea. Că aici e problema. Uite, Muntenegru... Ca valoare în grupă, suntem pe locurile 3-4. Cam acolo o să şi terminăm“.
Deci, se ştie. Se ştia. În lumea fotbalului, antrenorii şi jucătorii cunosc realitatea. Doar că mulţi dintre ei preferă să nu vă spună ce gândesc.

Ce trebuie să ştiţi când unii conducători de cluburi vă spun că neamţul trebuie dat afară şi adus în loc un român verde

Sigur că şi Christoph Daum a făcut nişte greşeli. Unele dintre ele sunt scuzabile, pentru că un antrenor nu-şi poate da seama ce pot fotbaliştii doar din antrenamente. E greu însă de înţeles de ce a ales să supraliciteze calităţile jucătorilor. Daum a ridicat singur aşteptările suporterilor vorbind despre o echipă „cu foarte multe atuuri“, despre o naţională care „va ataca şi atunci când nu are mingea“. De ce să spui aşa ceva când e clar că nu eşti acoperit de fapte?

Aici, Daum a făcut, probabil fără să ştie şi fără să vrea, chiar jocul celor care-l critică încă de când a venit, furioşi că au scăpat de sub control naţionala. Vă amintiţi că şi Răzvan Lucescu era călcat în picioare metodic, sistematic, înainte, în timpul şi după finalul meciurilor, în direct şi pe toate posturile TV, de „corifeii“ care au falimentat fotbalul românesc. Clanul Becali, Borcea, Iancu îl desfiinţau, vezi-Doamne, pentru că naţionala juca prost. În substrat „uitau“ să vă spună că Lucescu junior avea marele păcat de a nu le răspunde la telefoane şi la comenzi. Veţi spune că România n-a jucat nimic cu Răzvan Lucescu. De acord. Dar astă-vară, cu Iordănescu, a jucat? Dar cu Piţurcă, în barajul cu Grecia, din 2013, a jucat? Dar acum, cu Daum?
Criticând antrenorii, ne minţim singuri în privinţa jucătorilor. Realitatea e că aceasta ne e valoarea. Ultimele rezultate spun că suntem egalii Muntenegrului şi sub Albania. De aici plecăm.

Firesc ar fi să înţelegem asta, să avem răbdare, să-l credităm pe noul selecţioner – dacă tot a fost adus – şi să susţinem naţionala. Asta e situaţia: cândva, fotbalul românesc a avut valoare, acum nu mai are. Să aşteptăm, să criticăm – dacă e de criticat – raţional şi punctual. La finalul acestei campanii de calificare să ne pronunţăm. Dacă peste un an România se va fi schimbat în bine, chiar şi cu o eventuală ratare a calificării, dar cu certitudinea că în preliminariile următoare contăm din nou pe o echipă puternică, ne vom putea declara mulţumiţi.

P.S. Nici jocul foarte slab şi penalty-ul ratat de Nicolae Stanciu nu sunt un capăt de ţară. Şi Hagi ne-a „mâncat“ o calificare în 1991, când a irosit, la Sofia, un penalty care ne-ar fi dus la Euro 1992. Asta nu l-a împiedicat, în anii care au venit, să strălucească şi să tragă România spre vârful fotbalului mondial. Dacă Hagi a putut să rateze, de ce n-am putea accepta că şi Stanciu poate? Cu atât mai mult cu cât – s-a văzut încă o dată şi duminică, la Cluj – Stanciu nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată măcar jumătate din Hagi.

Noul jucător de la Anderlecht este ceea ce este: cel mai scump transfer reuşit cu bani „albi“ de un club din România. Are perspectivă frumoasă, va creşte în valoare în străinătate, poate deveni un fotbalist experimentat şi important al naţionalei, pe care e posibil şi chiar probabil să o ajute, în viitor, în meciuri decisive. Dar nu are şi nu va avea niciodată şutul, driblingul, viteza, clarviziunea, ambiţia – valoarea! – lui Hagi.

 

Versiune selectata: mobil / standard