Iubiți România, respectați Ungaria!

E frumoasă toată tensiunea care înconjoară meciul Ungaria – România de azi. Face parte din farmecul sportului. Dar pe cât e de frumoasă, pe atât e de periculoasă.

Într-un reportaj rar pentru ziua de azi, prin dimensiune, subiect și calitate, Amos Barshad scrie în Grantland „Cum fotbalul explică Israelul”. Totul pornește de la povestea celor doi musulmani transferați de Beitar Ierusalim, singura echipă care n-a avut vreodată un arab. Clubul a decis să învingă frica de suporterii ei radicali, cu riscul de a i se da foc propriului club. La un moment dat a cerut chiar să joace acasă fără spectatori ca să evite incidentele cu fani de-ai ei. Vă las să savurați textul, citez doar o declarație din el: „Dacă întrebarea e am fi putut opri asta acum zece ani, când nu luase amploare, răspunsul e da. Și dacă nu facem nimic astăzi, peste zece ani vom fi întrebați de ce am reacționat cu 20 de ani prea tâziu”. Uneori mi se pare că la noi e deja prea târziu. Optimist fiind, îmi revin repede și refuz să cred că majoritatea îl consideră erou pe suporterul care a dat foc steagului Ungariei. Refuz să cred că e normal ca incidente la adresa românilor să declanșeze automat ură pentru toți ungurii, la fel cum refuz să cred că nedreptăți izolate la adresa ungurilor pot fi generalizate ca discriminare față de întreaga minoritate. Da, e de condamnat că o fetiță din clasa a noua n-are voie să poarte la școală o bentiță tricoloră. E de apreciat că vrea să o poarte, că vrea să cânte imnul. Noi i-am imaginat pe tricolori cu ele pe cap înaintea meciului de astăzi. Cred că 20 de milioane de oameni vor avea, moment rar, tricolorul în suflet astăzi.

Mândria venită doar din ură nu înseamnă nimic
Pe de altă parte, dacă mândria de a fi român vine doar din ura față de alții, atunci ea nu mai înseamnă nimic. Sunt mândru că sunt român sau sunt mândru că sunt anti-unguri?

Sabina e minoră, e până la urmă răspunderea părinților în comportamentul ei, dar e șocant să îi citesc vorbele într-un dialog cu jurnalistul Ștefan Mako: „Urăsc ungurii. Ă‚sta e adevărul. Îi detest, nu-mi caut scuze. Nu pot descrie, e ceva în mine, o repulsie… Mă irită. Poate e ceva genetic, așa era și tatăl meu. Când vezi câte discriminări se fac numai la nivel școlar, câte nedreptăți, câte se trec cu vederea la ei, eu una nu pot simți altceva”. Pe mine, vorbele astea mă dezamăgesc. Pe alții probabil îi vor încânta chiar mai mult decât steagul, iar asta e grav. Mă îngrozește că mulți gândesc așa, mă sperie la ce se poate ajunge peste zece ani, când ar putea fi prea târziu. Mulți mă vor înjura, dar oameni în toată regula, inteligenți, educați, care se simt români doar ca să-i urască pe unguri? E al naibii de greșit tabloul ăsta.

Am deviat de la sport, dar nu atât de mult pe cât s-ar crede. Astăzi este și Croația – Serbia, un duel de cel puțin aceeași magnitudine. Aflu de la prietenul Levi că Igor Stimac, selecționerul Croației, le-a transmis suporterilor: „Ajutați-ne cu sprijinul pentru noi și cu dragostea pentru țară, nu cu ura față de adversar!” Corect. Era o vreme în care în galerie la Poli Timișoara era interzis să înjuri adversarii! Se huiduia, se fluiera și, cel mult, se striga „Să moară Dinamo!” Cei care încercau să declanșeze scandări jignitoare erau opriți de ceilalți fani! Sigur, vremurile acelea au trecut, inclusiv în Banat.

Nu sunt (chiar atât de) naiv să cred că se poate repeta așa ceva prea curând în fotbalul nostru. Dar visez ca măcar azi, când oricum nu suntem în tribune, să ținem cu Torje și să ne bucurăm că România poate merge la Mondial, nu să-l urâm pe Hajnal și să ne încânte eșecul adversarilor. Să încurajăm România, nu să înjurăm Ungaria. E necivilizat față de ei, dar e mai ales nedrept față de noi. Ar trebui să ținem cu ai noștri, nu contra ai lor. Să detești Ungaria nu înseamnă deloc să ții cu România!