Iubiţi România, respectaţi Ungaria!

21 mar 2013 1430 afişări Blog

E frumoasă toată tensiunea care înconjoară meciul Ungaria - România de azi. Face parte din farmecul sportului. Dar pe cât e de frumoasă, pe atât e de periculoasă.

Într-un reportaj rar pentru ziua de azi, prin dimensiune, subiect şi calitate, Amos Barshad scrie în Grantland ”Cum fotbalul explică Israelul”. Totul porneşte de la povestea celor doi musulmani transferaţi de Beitar Ierusalim, singura echipă care n-a avut vreodată un arab. Clubul a decis să învingă frica de suporterii ei radicali, cu riscul de a i se da foc propriului club. La un moment dat a cerut chiar să joace acasă fără spectatori ca să evite incidentele cu fani de-ai ei. Vă las să savuraţi textul, citez doar o declaraţie din el: „Dacă întrebarea e am fi putut opri asta acum zece ani, când nu luase amploare, răspunsul e da. Şi dacă nu facem nimic astăzi, peste zece ani vom fi întrebaţi de ce am reacţionat cu 20 de ani prea tâziu”. Uneori mi se pare că la noi e deja prea târziu. Optimist fiind, îmi revin repede şi refuz să cred că majoritatea îl consideră erou pe suporterul care a dat foc steagului Ungariei. Refuz să cred că e normal ca incidente la adresa românilor să declanşeze automat ură pentru toţi ungurii, la fel cum refuz să cred că nedreptăţi izolate la adresa ungurilor pot fi generalizate ca discriminare faţă de întreaga minoritate. Da, e de condamnat că o fetiţă din clasa a noua n-are voie să poarte la şcoală o bentiţă tricoloră. E de apreciat că vrea să o poarte, că vrea să cânte imnul. Noi i-am imaginat pe tricolori cu ele pe cap înaintea meciului de astăzi. Cred că 20 de milioane de oameni vor avea, moment rar, tricolorul în suflet astăzi.

Mândria venită doar din ură nu înseamnă nimic

Pe de altă parte, dacă mândria de a fi român vine doar din ura faţă de alţii, atunci ea nu mai înseamnă nimic. Sunt mândru că sunt român sau sunt mândru că sunt anti-unguri?

Sabina e minoră, e până la urmă răspunderea părinţilor în comportamentul ei, dar e şocant să îi citesc vorbele într-un dialog cu jurnalistul Ştefan Mako: „Urăsc ungurii. Ăsta e adevărul. Îi detest, nu-mi caut scuze. Nu pot descrie, e ceva în mine, o repulsie... Mă irită. Poate e ceva genetic, aşa era şi tatăl meu. Când vezi câte discriminări se fac numai la nivel şcolar, câte nedreptăţi, câte se trec cu vederea la ei, eu una nu pot simţi altceva”. Pe mine, vorbele astea mă dezamăgesc. Pe alţii probabil îi vor încânta chiar mai mult decât steagul, iar asta e grav. Mă îngrozeşte că mulţi gândesc aşa, mă sperie la ce se poate ajunge peste zece ani, când ar putea fi prea târziu. Mulţi mă vor înjura, dar oameni în toată regula, inteligenţi, educaţi, care se simt români doar ca să-i urască pe unguri? E al naibii de greşit tabloul ăsta.

Am deviat de la sport, dar nu atât de mult pe cât s-ar crede. Astăzi este şi Croaţia - Serbia, un duel de cel puţin aceeaşi magnitudine. Aflu de la prietenul Levi că Igor Stimac, selecţionerul Croaţiei, le-a transmis suporterilor: „Ajutaţi-ne cu sprijinul pentru noi şi cu dragostea pentru ţară, nu cu ura faţă de adversar!” Corect. Era o vreme în care în galerie la Poli Timişoara era interzis să înjuri adversarii! Se huiduia, se fluiera şi, cel mult, se striga „Să moară Dinamo!” Cei care încercau să declanşeze scandări jignitoare erau opriţi de ceilalţi fani! Sigur, vremurile acelea au trecut, inclusiv în Banat.

Nu sunt (chiar atât de) naiv să cred că se poate repeta aşa ceva prea curând în fotbalul nostru. Dar visez ca măcar azi, când oricum nu suntem în tribune, să ţinem cu Torje şi să ne bucurăm că România poate merge la Mondial, nu să-l urâm pe Hajnal şi să ne încânte eşecul adversarilor. Să încurajăm România, nu să înjurăm Ungaria. E necivilizat faţă de ei, dar e mai ales nedrept faţă de noi. Ar trebui să ţinem cu ai noştri, nu contra ai lor. Să deteşti Ungaria nu înseamnă deloc să ţii cu România!

Versiune selectata: mobil / standard