Așa arată discursul celui mai bun antrenor din lume. Jurgen Klopp: „Poate sunt un visător nebun, dar acest joc e mai mult decât trofee sau bani”

Jurgen Klopp este de ani buni considerat unul dintre cei mai buni antrenori din lume, iar cei patru petrecuți pe banca lui Liverpool l-au ridicat pe acoperișul fotbalului actual și l-au plasat în galeria marilor tehnicieni din istoria lumii. Premiat cu trofeul pentru antrenorul anului la Gala FIFA, germanul a vrut să profite de moment și a anunțat că, preluând modelul altor fotbaliști precum Juan Mata, Mats Hummels sau Megan Rapinoe, cea mai bună fotbalistă din lume, va dona 1% din venitul său anual pentru Common Goal, o entitate care face lumea mai bună prin fotbal. 

Într-o scrisoare publicată pe platforma Players Tribune, acolo unde sportivi din toată lumea își spun povestea vieții pentru a inspira și alte persoane, Klopp și-a deschis sufletul și a preluat dictonul marelui său înaintaș, Bill Shankly și l-a dus un pas mai departe. Dacă scoțianul care a readus Liverpool în elita fotbalului european în anii 1970 este celebru în special grație dictonului „Fotbalul nu este despre viață și moarte, e mai mult de atât”, Klopp vrea să participe activ la contruirea unei lumi mai bune cu ajutorul sportului care l-a consacrat.

Mai jos, puteți citi rândurile emoționante prin care Klopp vrea să trezească conștiințele din întreaga lume fotbalistică pentru a contribui la o cauză nobilă:

Poate visez

Trebuie să încep cu o poveste relativ stânjenitoare. Pentru că uneori îmi e teamă că lumea exterioară se uită la fotbaliști sau la antrenori ca și când am fi zei sau ceva. Ca creștin, cred într-un singur Dumnezeu și vă pot garanta că Dumnezeu nu are nicio treabă cu fotbalul. Adevărul este că toți dăm greș în permanență. Iar când eram un tânăr antrenor, am dat greș o grămadă.

 

Aceasta este una dintre povești.

 

Trebuie să mergem înapoi în 2011. Echipa mea, Borussia Dortmund, juca împotriva lui Bayern Munchen. Era un meci de campionat uriaș. Nu mai câștigasem la Munchen de vreo 20 de ani. Eu mă inspir mult din filme, așa că, de fiecare dată când aveam nevoie să-i motivez pe băieți, mă gândeam întotdeauna la Rocky Balboa. În opinia mea, ar trebui ca Rocky 1, 2, 3 și 4 să fie rulate în toate școlile din lume. Ar trebui să fie precum învățatul alfabetului. Dacă te uiți la filmele astea, iar apoi nu îți vine să te urci pe vârful muntelui înseamnă că ceva e în neregulă cu tine.

 

Așa că, în noaptea dinaintea meciului cu Bayern, mi-am adunat toți jucătorii la hotel pentru o ședință. Băieții erau toți așezați. Luminile erau stinse. Le-am spus adevărul: „Ultima oară când Dortmund a câștigat la Munchen, mulți dintre voi erați încă în Pamperși”

 

Apoi, am dat drumul unor scene din Rocky 4 pe proiector. Cele cu Ivan Drago. Un clasic, după părerea mea.

Drago aleargă pe bandă și este conectat la un ecran de computer uriaș, iar oamenii de știință îl studiază. Vă aduceți aminte scena asta? Le-am spus băieților: „Vedeți? Bayern Munchen este Ivan Drago. Are tot ce-i mai bun din toate. Cea mai bună tehnologie! Cele mai bune mașinării! Este de neoprit!”.

 

Apoi, îl vezi pe Rocky antrenându-se în Siberia în micuța lui cabană. Doboară pini și cară buștenii prin zăpadă și aleargă spre vârful muntelui.

 

Așa că le-am spus băieților: „Vedeți? Ăștia suntem noi. Noi suntem Rocky! Suntem mai mici, da, dar avem pasiune! Avem inima unui campion! Putem face imposibilul!”.
Și tot continuam, când, la un moment dat, mă uit la băieți să le văd reacția. Mă așteptam ca ei să se fi ridicat deja, gata să urce pe un munte în Siberia, total înnebuniți.

 

Dar toți stăteau acolo, holbându-se la mine cu o privire fixă.
Complet goală. Greieri, cum ați spune voi. (n.r. – Expresie britanică ce înseamnă „liniște totală”) Se uită la mine ca și cum ar spune „Despre ce naiba vorbește omul ăsta?”

 

Atunci am realizat: „Stai! Când a fost lansat Rocky 4? În 1980 și ceva? Când s-au născut băieții ăștia?”
Într-un final, am spus: „Stați așa, băieți. Vă rog să ridicați mâna dacă știți cine este Rocky Balboa!”
Doar două mâini au apărut. Sebastian Kehl și Patrick Owomoyela. Ceilalți: „Nu. Ne pare rău, șefule”.

 

Întregul meu discurs – bălării! Acesta este cel mai important meci al sezonului. Poate cel mai important meci al vieții unora dintre jucători. Iar antrenorul a zbierat despre tehnologia sovietică și Siberia în ultimele 10 minute! Vă vine să credeți? A trebuit să încep discursul de la început.

 

Vedeți, asta e o poveste reală. Astea sunt lucruri care chiar se întâmplă în viață. Suntem oameni. Uneori, ne facem de râs. Așa merg lucrurile. Credem că oferim cel mai bun discurs din istoria fotbalului, dar de fapt vorbim numai prostii. Dar ne trezim în dimineața următoare și o luăm de la capăt.

 

Știți care este partea cea mai ciudată a poveștii ăsteia? Cu toată sinceritatea, nu sunt sigur dacă am câștigat sau pierdut meciul. Sunt destul de sigur că am ținut discursul acesta în 2011, înainte de a câștiga cu 3-1, iar asta ar face, cu siguranță, povestea mai bună. Dar nu pot fi 100% sigur.

 

Ăsta e unul din lucrurile pe care oamenii nu le înțeleg întotdeauna când vine vorba de fotbal. Rezultatele le uiți. Le poți încurca. Dar acei băieți și acea perioadă din viața mea, aceste mici povești… Nu le voi uita niciodată.

 

Sunt onorat că am câștigat premiul FIFA pentru cel mai bun antrenor de fotbal masculin, dar chiar nu-mi place să stau pe o scenă cu un trofeu lână mine de unul singur. Tot ce am realizat în acest joc a fost posibil doar datorită celor din jurul meu. Nu doar jucătorii, dar și familia, băieții mei și toți cei care au fost cu mine de la început, de când eram foarte, foarte mediocru.

 

Când aveam 20 de ani, am trăit un moment care mi-a schimbat complet viața. Eram eu însumi încă un copil, dar, de asemenea, devenisem tată. Nu a fost sincronizarea perfectă, să fim sinceri. Jucam fotbal amator și mă duceam la facultate ziua. Ca să pot plăti școala, lucram într-un depozit unde se țineau filmele pentru cinema. Și, pentru cei tineri care citesc asta, nu vorbim despre DVD-uri. Era sfârșitul anilor 80, când totul era încă pe peliculă. Iar camioanele soseau la 6 dimineața ca să ridice noile filme, iar noi încărcam și descărcam acele carcase uriașe de metal. Erau chiar grele, ca să fiu sincer. Te rugai să nu ruleze ceva cu patru benzi, gen Ben-Hur sau ceva asemănător. Aia ar fi fost o zi grea pentru tine.

 

Dormeam cinci ore în fiecare noapte, apoi mă duceam la depozit dimineața, apoi la facultate în timpul zilei. Seara, mă duceam la antrenament, iar apoi veneam acasă și încercam să petrec ceva timp cu fiul meu. A fost o perioadă dificilă. Dar m-a învățat cum e viața reală.

 

Am devenit o persoană serioasă la o vârstă foarte fragedă. Toți prietenii mei mă sunau să mergem la pub seara și fiecare os din corpul meu voia să spună „Da, da! Vreau să merg!”. Dar, bineînțeles, nu puteam merge pentru că nu mai trăiam doar pentru mine. Bebelușilor nu le pasă dacă ești obosit și vrei să dormi până la prânz.

 

Când ești îngrijorat în privința viitorului unui omuleț pe care tu l-ai adus pe această lume, aia e o grijă reală. Aia este o problemă reală. Orice s-ar întâmpla pe un teren de fotbal e nimic în comparație cu asta.

 

Uneori, oamenii mă întreabă de ce zâmbesc tot timpul. Chiar și după ce pierdem un meci, uneori continui să zâmbesc. Fac asta pentru că atunci când fiul meu s-a născut, am realizat că fotbalul nu este despre viață sau moarte. Nu salvăm vieți. Fotbalul nu este ceva care ar trebui să provoace tristețe sau ură. Fotbalul ar trebui să fie despre a inspira și despre bucurie, în special în cazul copiilor.

 

Am văzut ce poate face o mică minge rotundă pentru vieților multora dintre fotbaliștii mei. Călătoriile personale ale unor jucători precum Mo Salah, Sadio Mane, Roberto Firmino și a multor altora dintre băieții mei sunt absolut incredibile. Dificultățile pe care a trebuie să le înfrunt eu când eram tânăr în Germania sunt nimic comparate cu obstacolele pe care ei le-au depășit. Au fost atâtea momente când le-ar fi fost atât de ușor să renunțe, dar au refuzat să facă asta. Nu sunt zei. Pur și simplu nu au renunțat la visul lor.

 

Cred că 98% din fotbal înseamnă să poți să te împaci cu eșecul și totuși să fii capabil să zâmbești și să găsești plăcerea jocului a doua zi.

 

Am învățat din greșelile mele încă de la început. Nu o să o uit pe prima. Fusesem angajat de Mainz în 2001, acolo unde jucasem pentru 10 ani. Problema era că toți băieții erau încă prietenii mei. Peste noapte, eram șeful lor. Încă mă strigau „Kloppo”.
Când a trebuit să anunț titularii pentru primul meci, m-am gândit că ar fi corect să mă duc să vorbesc cu fiecare jucător față în față.

 

Ei bine, ăsta a fost un plan foarte prost, pentru că aveam camere de hotel duble.

 

Așa că vă puteți imagina. Mă duc în prima cameră, mă așez pe pat să discut cu cei doi jucători, mă întorc spre unul din ei și-i zic: „Tu vei fi titular mâine”.

 

Mă întorc apoi la celălalt și spun: „Din păcate, tu nu vei fi titular mâine”. Am realizat cât de prostesc era planul meu când cel de-al doilea jucător s-a uitat în ochii mei și m-a întrebat: „Dar… Kloppo… De ce?”. De cele mai multe ori, nu există un răspuns. Singurul răspuns adevărat e: „Nu putem începe decât cu 11 jucători”. Din păcate, a trebuie să mai fac asta de încă opt ori – 18 jucători în camere duble. Doi băieți stând pe un pat: „Tu ești titular, tu nu”. Și, de fiecare dată: „Dar… Kloppo… De ce?”. Hahahah! A fost jenant!

 

Asta a fost una din cele multe, multe ori când am călcat în rahat ca antrenor. Și ce poți face? Iei un șervețel și ștergi rahatul, iar apoi încerci să înveți din asta.

 

Dacă încă nu mă credeți, gândiți-vă la asta: chiar și cel mai mare triumf al meu ca antrenor s-a născut din dezastru.
Să pierd cu 3-0 la Barcelona în Liga Campionilor sezonul trecut a fost cel mai prost rezultat pe care mi-l puteam imagina. Când ne pregăteam pentru retur, discursul meu a fost foarte direct. N-a mai fost niciun Rocky de data asta. În mare parte, am vorbit despre tactică. Dar le-am spus și adevărul. „Trebuie să jucăm fără doi dintre cei mai buni atacanți din lume. Oamenii din exterior spun că nu este posibil. Și, să fim corecți, este probabil imposibil. Dar pentru că este vorba de voi… Pentru că este vorba de voi, avem o șansă”.

 

Chiar credeam asta. Nu era vorba de abilitatea lor tehnică, ca fotbaliști. Era vorba despre ce reprezentau ei ca oameni și tot ce au depășit ei în viață. Singurul lucru pe care l-am mai adăugat a fost: „Dacă vom da greș, măcar să o facem în cel mai frumos mod”. Bineînțeles, e simplu pentru mine să spun aceste cuvinte. Sunt doar tipul care țipă de pe linia de margine. Este mult mai greu pentru jucători să chiar o facă. Dar datorită acelor băieți, datorită celor 54.000 de oameni de pe Anfield, am reușit imposibilul.

 

Cel mai frumos lucru legat de fotbal e că nu poți face nimic de unul singur. Nimic, credeți-mă. Din păcate, cel mai incredibil moment din istoria Ligii Campionilor… Nici n-am apucat să-l văd. Poate asta e o bună metaforă pentru viața unui antrenor de fotbal, habar n-am. Dar am ratat complet momentul de pur geniu al lui Trent Alexander-Arnold. Am văzut că mingea se duce în corner. L-am văzut pe Trent mergând să execute. L-am văzut pe Shaqiri venind după el. Dar apoi m-am întors cu spatele pentru că ne pregăteam să facem o schimbare.

 

Vorbeam cu secundul meu când… știți, mi se face pielea de găină de fiecare dată când mă gândesc la asta… am auzit zgomotul.
M-am întors către teren și am văzut mingea zburând în poartă.
M-am întors din nou către bancă și m-am uitat la Ben Woodburn, iar el a spus: „Ce tocmai s-a întâmplat?”
Eu am răspuns: „Habar n-am!”
Anfield era – boof – absolut nebun. Abia mai puteam să-mi aud secundul, iar el țipa: „Deci… mai facem schimbarea?”.
Hahahaha! Nu o să-l uit niciodată spunându-mi asta. Asta vi fi mereu cu mine.

 

Îți poți imagina? 18 ani ca antrenor, milioane de ore privind acest joc și am ratat cel mai nebunatic lucru care s-a întâmplat vreodată pe un teren de fotbal. Începând cu acea noapte, e probabil să fi văzut înregistrarea cu golul lui Divock de 500.000 de ori. Dar în realitate, am văzut doar mingea lovind plasa.
Când m-am dus în micuța mea cameră cu ghete după meci, n-am băut nici măcar o gură de bere. Nu aveam nevoie. Am stat acolo în tăcere, cu o sticlă de apă, și zâmbeam. Este un sentiment pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Când am ajuns acasă, familia mea și prietenii erau toți acolo și toată lumea avea un chef mare de a petrece. Dar eu eram atât de obosit emoțional că m-am dus singur la culcare. Corpul și mintea mea erau complet goale.

 

Am avut cel mai bun somn din viața mea. Cel mai bun moment a fost când m-am trezit a doua zi dimineață și am realizat: „Este încă adevărat. Chiar s-a întâmplat”.

 

Pentru mine, fotbalul este singurul lucru mai inspirator decât cinematografia. Te trezești dimineața și magia a fost reală. Chiar l-ai doborât pe Drago. Chiar s-a întâmplat.

 

M-am gândit la asta încă din Iunie, când am luat trofeul Ligii Campionilor pe străzile din Liverpool. Nu am cuvinte să descriu emoțiile din acea zi. Mergeam cu autobuzul și, de fiecare dată când credeam că parada este gata, că nu este posibil să mai fie alți oameni prin Liverpool, intram pe o străduță și parada continua. Absolut incredibil. Dacă s-ar fi putut concentra într-o sticluță toate acele emoții, acel entuziasm, acea dragoste care era în aer, lumea ar fi un loc mai bun.

 

Nu am reușit să-mi scot din cap emoția acelei zile. Fotbalul mi-a dat totul în viață. Dar aș vrea să fac mai mult ca să dau înapoi lumii. E simplu pentru mine s-o spun, desigur. Dar cum putem face de fapt diferența?

 

În ultimul an, am fost extrem de inspirat văzându-i pe Juan Mata, Mats Hummels, Megan Rapinoe și mulți alți fotbaliști aderând la mișcarea Common Goal. Dacă nu știi despre munca pe care ei o fac – este incredibilă. Mai mult de 120 de jucători au promis că vor dona 1% din veniturile lor pentru a da putere ONG-urilor din întreaga lume. Deja au ajutat la sprijinirea mai multor programe de fotbal în Africa de Sud, Zimbabwe, Cambodgia, India, Columbia, Marea Britanie, Germania și multe alte țări. Iar asta nu e ceva doar pentru cei mai bogați fotbaliști din lume. Întreaga echipă de fotbal feminin a Canadei a aderat la această cauză. De asemenea, fotbaliști din Japonia, Australia, Scoția, Kenya, Portugalia, Anglia, Ghana… Cum să nu te simți inspirat de așa ceva?

 

Despre asta e fotbalul de fapt. Eu vreau doar să fac parte din așa ceva. De aceea, ofer și eu 1% din salariul meu anual către Common Goal și sper ca mulți, mulți alți oameni din fotbal să procedeze ca mine.

 

Să fim sinceri, oameni buni. Suntem extrem de norocoși. Este responsabilitatea noastră ca oameni privilegiați ce suntem să dăm ceva înapoi copiilor din toată lumea care au nevoie de o șansă în viață. Nu ar trebui să uităm cum era când aveam probleme adevărate. Această bulă în care trăim nu este lumea reală. Îmi pare rău, dar dacă ceva se întâmplă pe un teren de fotbal, aia nu e o problemă reală. Ar trebui ca jocul acesta să aibă o miză mai mare decât venituri financiare și trofee, nu?

 

Gândiți-vă doar câte am putea realiza dacă ne-am uni cu toții și am dona 1% din ce câștigăm pentru a face cu adevărat o schimbare pozitivă în lume. Poate sunt naiv. Poate sunt un visător bătrân nebun.

 

Dar pentru cine este acest joc? Cu toții știm prea bine că acest joc este pentru visători.