Povestea singurei echipe care a câştigat titlul în Ungaria şi România şi a unei prietenii româno-maghiare vechi de şase decenii

8 oct 2014 6859 afişări Comentează şi tu Fotbal Intern
Povestea singurei echipe care a câştigat titlul în Ungaria şi România şi a unei prietenii româno-maghiare vechi de şase decenii De la stânga la dreapta: Petru Fekete, Lucaci, Francisk Jank în 2010, arătându-i reporterului poza cu echipa ICO Oradea campioană în 1949

Pe 3 septembrie 2010, ProSport publica, sub semnătura lui Ioan Viorel, singurul reportaj apărut vreodată cu supravieţuitorii echipei care, în deceniul cinci al secolului trecut, a câştigat titlul de campioană atât în Ungaria, cât şi în România. Petru Fekete, Ioan Lucaci şi Francisc Jank, doi maghiari şi un român, componenţi ai echipei ICO Oradea, campioana României în 1949, aveau în 2010 aceeaşi vârstă, 82 de ani. Ioan Viorel a descoperit acolo, la Oradea, trei bărbaţi a căror prietenie dăinuia de peste şase decenii.

Iată povestea incredibilă a singurei echipe de fotbal care a cucerit titlul atât în Ungaria, în 1944, cât şi în România, în 1949.

Toţi trei au aceeaşi vârstă: 82 de ani. Mişcările le sunt leneşe, îşi găsesc greu cuvintele, reflexele întârzie. Dar bucuria care li se citeşte în ochi, pentru că nu au fost, totuşi, uitaţi după atâţia şi atâţia ani, nu le-o poate lua nimeni. Ei sunt portarul Petru Fekete, extrema Ioan Lucaci şi Francisc Jank, şi el tot portar, singurii supravieţuitori ai campioanei României la fotbal în 1949, ICO Oradea. Grupare care, cu doar cinci ani mai devreme, reuşise să câştige şi campionatul Ungariei. CAO/ICO, desfiinţat de comunişti în 1963, este singurul club din istorie care a reuşit să ia titlul în cele două ţări.

A fost odată ca niciodată o mare echipă de fotbal în vestul ţării, aproape de graniţa cu Ungaria: Club Atletic Oradea. Povestea începe în anii 1920-1930, iar printre fotbaliştii în rolurile principale se numărau Czinczer, Baratky, Ronnay, Nicolae Covaci (fratele lui Ştefan Covaci), Glanczmann, Bodola, Kovacs II, Spielmann şi portarul Mircea David, cel pe care italienii aveau să-l boteze „Il Dio“, nume pe care noi le-am întâlnit doar în cărţile lui Ioan Chirilă. Dictatul de la Viena, prin care Ardealul de Nord a fost smuls României şi alipit Ungariei în 1940, a făcut ca orădenii să treacă în campionatul maghiar. Denumirea li s-a schimbat în „Nagyvaradi Atletikai Club“, adică tot „Clubul Atletic al Oradei“, dar în maghiară.


NAC, pe scurt, avea să uimească Ungaria reuşind locul 2 în 1943 şi câştigarea titlului de campioană un an mai târziu, în primăvara lui 1944, înainte ca războiul să năvălească şi peste această regiune a Europei. Odată cu sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Transilvania a fost returnată României, iar CAO s-a întors acasă. Mai întâi sub denumirea Libertatea Blănuri, apoi ICO. Urmau, în 1949, titlul de campioană şi intrarea în legendă ca singura echipă campioană în cele două ţări.

Deplasări cu trenul, la clasa a treia

„Mergeam la muncă. Toţi fotbaliştii. Lucram de luni până joi, de la 07:00 la 13:00, iar vinerea, doar până la 11:00. Deplasările mai scurte le făceam cu ratele alea vechi, de scârţâiau băncile la fiecare curbă, iar deplasările lungi cu trenul, la clasa a treia, unde erau montate bănci de lemn, spate în spate, cu câte patru locuri pe fiecare parte. Mergeam câte 15 oameni, cu tot cu antrenor, dar bilete n-aveam decât 12 dintre noi, restul se ascundeau, că nu prea aveam bani. Iar de locuri, nici vorbă!“, rememorează Lucaci, singurul român din grupul celor trei.

„Mi-aduc aminte cum ne-am întors odată de la Braşov, după un meci... Am stat pe culoar, aşezaţi pe valize! Cine prindea loc sus, la bagaje, să se întindă, era un om fericit! Da, aşa călătoream noi, echipa campioană. Dar aşa mergeau toţi pe vremea aia. Nu mai spun că uneori veneam duminică noaptea din deplasări, iar luni dimineaţă trebuia să fim obligatoriu la serviciu“, completează fosta extremă a campioanei din 1949.

„Pâine unsă“ la pachet

Jank Francisc, venit în vara lui ’49 la ICO, dar asimilat şi el cu acea echipă campioană, îşi aminteşte cum „clubul ne dădea pachete pentru drum. Aveam acolo slănină fiartă cu boia, ceva carne sau salam, dar de bază era pâinea unsă, adică sandviş făcut din două felii de pâine date cu untură. Când ajungeam la Bucureşti, seara, mâncam la «Mureşul», pe Lipscani, acolo mâncau toate echipele care veneau din provincie. Era cel mai ieftin local, iar mâncarea era bună“.

„Dar cea mai mare plăcere – completează Fekete – era când oprea trenul la Azuga. Se plimba pe peron băiatul cu căruciorul plin cu sticle cu bere rece şi striga «Bere, bere!». Luam câte o sticlă la doi inşi. Nu eram noi cine ştie ce băutori, dar ne plăcea să savurăm momentul“. Comparând condiţiile din urmă cu şapte decenii cu cele de acum, poveştile foştilor campioni par rupte din altă realitate.

La „Karacsony“ era cel mai bun gulaş din oraş

Avantajele de a fi fotbalist în acele vremuri nu erau foarte mari, spune Lucaci. „Unii erau angajaţi la Întreprinderile Comunale Oradea, alături de dulgheri, cizmari, croitori şi instalatori. Alţii, la Uzina Electrică. Pe lângă salariu, ce-i drept, mai primeam 100-150 de lei pe lună indemnizaţie de calorii, dar banii ăştia ne erau daţi sub forma unei cartele care, atunci când îţi cumpărai carne, trebuia musai bifată de vânzător, să vadă cei de la întreprindere că pentru calorii ai cheltuit banii. Noi luam însă prea puţin în seamă greutăţile vremii, trăiam pentru fotbal! Eram mândri că jucăm la ICO, că oamenii ne recunosc pe stradă.“
Între două fraze în limba maghiară schimbate cu soţia sa, Jank completează: „Când jucam acasă, după meciuri mergeam cu toţii, inclusiv familiile, la restaurantul «Karacsony», care purta numele patronului. Făcea ăsta cel mai bun gulaş din oraş. Chiar Filote şi Bazil Marian, când ajungeau cu Rapidul la Oradea, acolo se duceau să mănânce“.

Patronul vindea lemne de foc

Chiar dacă niciunul dintre cei trei nu era în echipă în perioada când CAO a jucat şi în campionatul maghiar (în 1944 aveau doar 16 ani), Lucaci, Fekete şi Jank au aflat apoi, de la unii dintre coechipieri, despre aventura orădenilor care au luat titlul în Ungaria. „Le-a fost mult mai bine decât le-a fost la noi după 1945. Costume de prezentare, transport în condiţii bune, cazare lux, masă bună. Patronul echipei era atunci unul, Jenei, mare comerciant de lemne de foc, om cu bani mulţi. Păi, NAC avea pe vremea aceea şase jucători în naţionala Ungariei ! Numai că unora le mai schimbaseră numele. Dacă Bodola şi Toth III au rămas cu numele lor, Petchovski devenise Perenyi, Fernbach devenise Ferenczi, iar Spielmann se transformase în Szarvari. Dar, ca să fim sinceri, mulţi dintre ei aveau rădăcini maghiare. Echipele din Budapesta erau foc şi pară pe cei de la Oradea că au luat campionatul ei, nişte provinciali. Apoi, după război, unii dintre jucători s-au întors în România, dar alţii, cum a fost Bodola, au preferat să rămână în Ungaria“.


„Pe vremea aia nu exista un antrenor pentru portari şi unul pentru atacanţi. Nu, era unul şi ăla făcea tot. Păi, Francisc Ronnay ne ţinea pe noi, portarii, câte o oră după antrenamentul cu echipa. Ne rupea, nu alta, iar dacă te vedea frânt, îţi zicea: «Hai, alergare uşoară o tură de teren, să te odihneşti, şi vii înapoi!»“

Petru Fekete, fost portar la ICO Oradea, campioana României în 1949



 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.