Povestea lui Bogdan Lobonț la echipa națională a început acum zece ani, când Victor Pițurcă a preluat prima reprezentativă, după CM din Franța.
Â
Îți amintești debutul? Bineînțeles. Un meci cu Liechenstein, pe Ghencea. Fusesem convocat și la acțiunea precedentă, în Norvegia, când a debutat nea Piți, dar nu am jucat atunci. Nici cu Liechenstein nu mă așteptam să intru, dar prin minutul 70 am fost trimis la încălzire. Când am intrat pe gazon, aveam emoții. N-am avut nicio fază de apărat, dar am atins mingea de câteva ori.
Primul meci ca titular când a fost? În 1999, cu Azerbaidjan, în deplasare. S-a accidentat Stelică și am intrat eu. Atunci chiar am avut emoții mari. Mi-era frică să nu greșesc, să ne bată ăia și să ne facem de râs. Dar a ieșit bine și am învins cu 1-0. Apoi a venit meciul cu Ungaria de la București, când a revenit Hagi la națională. A fost primul meu meci jucat alături de Hagi.
Și? Mă uitam la el ca la un zeu. Aș fi fost în stare să îi fac patul în cantonament. El stătea în cameră cu Chivu. Țin minte că l-am întrebat pe Cristi cum doarme Hagi noaptea.
Cum te-ai simțit lângă cei din „Generația de Aur“ Onorat. Eu am fost un copil modest și nu visam niciodată că o să ajung la națională. Când eram la Hunedoara, nea Marin Ioniță îmi spunea mereu: „Eu nu te antrenez pentru Corvinul, te antrenez să ajungi la o echipă din București, apoi la una de afară și la echipa națională”. Nu credeam o iotă din ce zicea el. Mă gândeam că vrea să mă încurajeze.
Și când ai ajuns la București? Eram cel mai fericit. Înainte de primul cantonament am văzut pe o foaie lista celor care vor face deplasarea. Lângă mine era trecut Rică Răducanu, ca antrenor de portari. Am sunat imediat acasă: „Mamă, mamă, știi cine mă antrenează? Rică Răducanu!“. La națională ai cărat vreodată genți sau ai curățat ghete? Da. Pe ale mele. Nu m-a pus nimeni niciodată să fac așa ceva, dar dacă mi-ar fi cerut vreodată Hagi, Popescu, Petrescu, Stelea sau mai știu eu cine, aș fi făcut asta.
Când ai început să fii o amenințare pentru Stelea? Constant la națională am început să apăr prin 2003, însă mai sigur pe mine am devenit în 2000, când am plecat la Ajax. Din păcate, la început nu prea apăram la Amsterdam. A contat mult pentru mine faptul că, deși nu jucam la Ajax, eram chemat constant la națională, unde jupân era însă Stelică. Dar am prins și eu destule meciuri în acea perioadă.
Prima dezamăgire majoră? Ratarea calificării în barajul cu Slovenia. Eu am apărat în retur. Era Hagi antrenor. Am avut ocazii multe, multe, iar ei au marcat niște goluri norocoase. Am fost distrus după meci. Eram ca un om bolnav. Ulterior, mi-am dat seama că și înfrângerile fac parte din fotbal. Important e să treci peste ele. Dar amărăciunea a rămas. La CM din 2002 am văzut doar vreo trei meciuri și finala. Pur și simplu nu mă puteam uita la televizor. Care e diferența dintre „Generația de Aur“ și generația voastră? Eu nu am fost în „Generația de Aur“. Am avut norocul să prind câteva meciuri cu niște jucători la care mă uitam ca la niște icoane. Geneația mea e una care a ajuns la maturitate și, după experiența de la Euro, trebuie să crească. Avem potențial și vom fi mai buni. Depinde numai de noi, nu de nea Piți sau de altcineva. Ce să ne facă nea Piți? Să intre el, să dea gol și să apere în locul meu? Se spune că generația actuală e mai arogantă? Nu e adevărat. Nu există găști, oricine vine e bine primit. Mi-aduc aminte de un episod de acum câțiva ani. Fusese convocat Vasile Jula, care a fost la CFR. Mutu nu îl știa. A venit la Mogoșoaia și când l-a văzut, Adi i-a spus „Să trăiți!”.
Care e punctul tău forte? Nu știu. Aș vrea să fie toate. Un avantaj e însă fatul că lovesc bine mingea cu piciorul. Mi se trage de la faptul că jucam non-stop fotbal tenis. Și apoi, de la Ajax, când am fost accidentat la umeri. Mă pregăteam numai lovind mingea cu picioarele.
Degajările de unde le-ai învățat? De la televizor. Mă uitam la meciurile din America de Sud, unde portarii degajează fantastic. Bine, prima dată mi-a povestit Gabi Boldici, prin 1997-1998, de felul în care îi învăța Alexanco pe portarii Craiovei să lovească mingea. Apoi am exersat, am exersat și a început să îmi iasă.
Ai și tu nebuniile tale? Într-un timp îmi plăcea să ies cu mingea la picior. L-am înnebunit pe Iordănescu odată. Jucam cu Polonia, am prins mingea la un corner și, după ce m-am uitat în jur, am văzut că erau vreo opt polonezi la mine în careu. Am luat-o la fugă cu mingea spre poarta lor. Nea Puiu, după mine pe pistă. Trecusem de mijlocul terenului și am vrut să îi dau pasă lui Mutu, dar am trimis afară. Să vezi apoi sprint spre poarta mea. Ce trebuie să aibă un portar? Psihic foarte bun. Portarul nu obosește fizic, ci psihic. Cât de important e să aperi prima minge grea? Pentru mine e important să le apăr pe toate. Nu cred în chestia cu prima minge, care îți dă încredere.
Mai ai emoții la meciuri? Da. La fiecare meci am emoții. Dacă nu ai emoții, nu ești concentrat. Să nu se înțeleagă greșit, am emoții, nu mi-e frică. Frică nu îmi e nici dacă jucăm mâine cu Brazilia.
Cum e Bogdan Lobonț față de acum zece ani? Mai matur și cu mai multă minte. Lucrez mai mult la antrenamente și am mai multă responsabilitate.
Te-a durut când nu ai fost convocat la națională? În zece ani, o singură dată s-a întâmplat să fiu sănătos și să nu fiu convocat. În 2006, cu Belarus. Nea Piți nu m-a luat, pentru că nu apăram la Fiorentina. Mi-a explicat decizia lui și recunosc că atunci nu am fost de acord cu ea. Ulterior, mi-am dat seama că a fost o hotărâre corectă. M-am simțit ciudat, mai ales că înainte și după meci am fost la vestiar, la băieți. Atunci am spus că trebuie să fac orice ca să revin la națională. A fost un factor important în revenirea mea la Dinamo.
Care e coechipierul pe care l-ai vrea mereu lângă tine? Chivu. Cristi îmi dă o siguranță aparte. Mă simt mult mai puternic cu el.
Cine ți-a creat cele mai multe probleme? Șevcenko. Pe unde mă prindea, mă taxa. Dacă mâine te-ai apuca iar de fotbal, ce post ai alege? Portar. Eu toată viața mi-am dorit să fiu portar. Când eram mic furam mănușile de piele ale părinților și mă duceam să apăr pe afară. De multe ori îl chemam pe tata să îmi tragă la un gard de plasă, pe care îl socoteam poartă. Poarta e viața mea. Mi-ar plăcea să apăr și la handbal, și la hochei, și la polo. Unde te vezi peste zece ani? Nu am viziuni din astea. Sănătos să fiu. O să apăr cât pot, sper eu încă cinci-șase-șapte ani la nivel înalt. Abia acum sunt un portar copt, la 30 de ani.
Unde ai vrea să îți închei cariera? Nu m-am gândit. Aș vrea să joc un an în Argentina. La Boca Juniors. Mi se pare o atmosferă extraordinară acolo. E însă doar un vis. Ce portari români îți mai plac? Coman și Popa. Apoi Tătărușanu, Vlas, Brăneț, Mincă. Din păcate, în prima ligă avem mai mulți străini decât români.
Fiul tău, Andrei, va juca fotbal? E mic acum. Are cinci ani și jumătate, tentațiile sunt multe. Mie nu mi-au plăcut Miaunel și Bălănel și am ales mingea. Acum bătălia e mare. Spiderman, Jetix, Playstation, Disneyland. E greu ca fotbalul să bată toate astea, dar eu sper să mă înșel.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER