Ţopescu, un mentor. Răzvan Toma scrie despre două momente din viaţa marelui comentator TV: Valentin Ceauşescu şi Steaua - Milan plus invincibilitatea trupei din Ghencea

16 mai 2018 3343 afişări Comentează şi tu Liga 1
Ţopescu, un mentor. Răzvan Toma scrie despre două momente din viaţa marelui comentator TV: Valentin Ceauşescu şi Steaua - Milan plus invincibilitatea trupei din Ghencea

Cei mai mulţi din generaţia mea care şi-au ales ca destin presa, au avut două mari modele, Ioan Chirilă şi Cristian Ţopescu. Eu am făcut parte din a doua categorie. În asemenea momente în loc să-l plâng pe cel dispărut, pentru că oricum înapoi nu-l mai pot aduce, obişnuiesc să evoc nişte amintiri trăite alături de el. Mai ales că aşa cum îl ştiam eu pe Cristian Ţopescu, sunt convins că ar prefera să se producă veselie şi bună-dispoziţie atunci când i se pomeneşte numele, şi nu tristeţe.

Ţopescu era acel gen de meseriaş care pe calea undelor TV reuşea cu blândeţe să îţi intre în casă şi în suflet. Atât de mult îi împărtăşeai părerile şi trăirile lui din timpul comentariilor, încât aveai impresia că este unul dintre ai tăi, cu care te cunoşti de o viaţă. Această senzaţie am avut-o şi când l-am văzut pentru prima oară pe viu. Fusese invitat la intreprinderea unde lucra mama, pentru o întrevedere cu angajaţii iubitori de sport. Mama ştiindu-mi pasiunea, m-a chemat şi pe mine. Eu eram încă elev, având doar 16 ani.

Sala de festivităţi a fost arhiplină. Era la scurt timp după ce se încheiaseră Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980. Asaltat cu tot felul de întrebări, cele mai multe incomode, căci în comunism era foarte greu să nu te abaţi de la foarte strâmta cărare pe care partidul ţi-o lăsase să poţi păşi, cu zâmbetul pe buze şi cu eterna lui delicateţe pe care şi-a păstrat-o până a închis de tot ochii, a răspuns cu răbdare şi profesionalism la absolut toate. Sunt unele persoane care la TV par de mare calitate, dar  când ajungi să le cunoşti personal realizezi că aparenţele înşală. La Cristian Ţopescu însă, se întâmpla exact invers, dându-ţi seama că în realitate era peste ceea ce vedeai sau auzeai pe micul ecran.

Aveam să-l cunosc personal, peste nouă ani de la acel moment, într-o perioadă grea a vieţii sale. Eu eram inginer stagiar la ICMR din Reşiţa şi făceam unul dintre multele drumuri du-te-vino între reşedinţa cărăşană şi Bucureşti. Era prin toamna lui 1989 când luasem avionul spre Caransebeş. Înăuntru, am constatat că urma să am nişte parteneri de zbor deosebiţi, precum actorii Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Florin Piersic, Nicu Constantin şi mulţi alţii, iar printre aceştia aflându-se şi Cristian Ţopescu. Am înţeles ulterior că urmau să susţină un spectacol pe stadionul din Caransebeş. Pe-atunci cum divertismentul în mass-media aproape că dispăruse complet, asemenea show-uri erau foarte aşteptate şi gustate de oameni, mai ales de cei din provincie. Şi cum cele mai multe dintre acestea, invariabil, erau legate şi de fotbal, prezenţa lui Ţopescu era binevenită.

La ieşirea din micuţul aeroport din Caransebeş l-am zărit pe Aurel Jacotă, fost jucător la CSM Reşiţa, acum fiind organizator de competiţii. Văzându-mă, după ce ne-am salutat, m-a întrebat dacă am călătorit cu Cristian Ţopescu. La răspunsul meu afirmativ, mi-a spus că îl aşteaptă cu maşina, pentru că îl rugase să-l ducă până la Reşiţa. Când am auzit, i-am propus lui Jacotă să mă ia şi pe mine cu ei, gândindu-mă că era loc în maşină şi aş fi împuşcat astfel doi iepuri dintr-un foc: nu mai aşteptam autobuzul şi aş fi călătorit mult mai comod cei aproape 30 km, dar mai ales aveam posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe marele Cristian Ţopescu. Amabil, „Jacky” a acceptat. Nu ştiam scopul vizitei celebrului comentator, pentru că nu sunt de fel nici curios, nici indiscret, dar îmi era dor de el, pentru că se afla în acea destul de lungă perioadă de interdicţie de a apărea la TV impusă de foarte de sus, când şi fusese îndepărtat din instituţia din Calea Dorobanţilor nr. 191, fiind angajat la clubul Steaua.

Nu vă mai spun cât de onorat am fost să-i strâng mâna, iar cele aproape 40 de minute cât a durat călătoria au fost o încântare. Mi-au atras atenţia în mod deosebit două subiecte abordate. Unul, legat de comentariul pe care îl făcuse la acea finală de Cupa Campionilor de la Barcelona, din 1989, când Steaua a fost surclasată de Milan, 0-4. Atunci, se petrecuse una dintre multele situaţii bizare din acele vremuri, când partida începuse la TV , fără a fi fost anunţat în vreun fel numele celui care comenta, încât mai degrabă s-a intuit că ar fi vocea lui Cristian Ţopescu, ceea ce oricum era şocant, deoarece, cum afirmam, se ştia că era interzis de multă vreme. De aceea multora nu le-a venit a crede că era el.

Mi-a explicat atunci că s-a ajuns să comenteze el la intervenţiile lui Valentin Ceauşescu, însă însă înaintea jocului i s-au înmânat pagini întregi cu cuvinte pe care nu avea voie să le rostească! Mucalit şi având un fin simţ al umorului, după ce a privit acele pagini, i-a spus celui care i le înmânase: „nu trebuia să vă chinuiţi atât, mai bine îmi dădeaţi doar o singură foaie cu cuvintele pe care le pot rosti”... Celălalt, legat de acea invincibilitate a Stelei pe plan intern ce părea eternă, când pentru a fi menţinută, arbitrajele făcuseră multe abuzuri, unele chiar scandaloase. „Nu înţeleg de ce le trebuie aşa ceva, să se facă artificial de râs, mai ales că oricum sunt cei mai buni” – mi-o spunea el cu jenă în glas, adică un om care ţinea dar mai ales era angajat la Steaua. Bunul său simţ însă era mai presus de orice. Ajuns la Reşiţa, a rugat să fie lăsat în faţa sediului Miliţiei, la ieşirea din maşină spunându-ne că are de făcut un comision.

După ce ne-am despărţit de el, „Jacky” îmi zice: „Ştii de ce a venit? Au prins-o pe Cristina, fata lui, că voia să treacă graniţa pe la iugoslavi şi acum este arestată acolo la sediu împreună cu toţi ceilalţi care o însoţeau”. De aceea am scris mai înainte, că era o perioadă grea a vieţii sale. Şi cu toate, acestea, în acel dialog din maşină îşi păstrase aceeaşi eleganţă, politeţe, gentileţe încât nu bănuiam că în acele momente trăia aproape o dramă.

După ce Dumnezeu mi-a oferit şansa de a deveni ziarist, aveam să îl cunosc mult mai bine, chiar să şi fim colegi de instituţie sau să facem vreme de 15 ani parte din Consiliul Asociaţiei Presei Sportive. Dar mai întâi de toate acestea, mi-a făcut o surpriză extraordinară. Era în timpul turneului final al CM de fotbal din Italia 1990. El se afla la faţa locului, comentator, revenind astfel în forţă după acea perioada nefericită la care îl condamnase abuziv regimul ceauşist. Era meciul Cehoslovacia – SUA, şi aşa cum obişnuise dintotdeauna, oferea permanent tot felul de informaţii interesante legate de tot ce însemna respectiva confruntare. La un moment dat, începuse să citeze o caracterizare a echipei Cehoslovaciei, la care cu cât înainta în respectivul text, cu atât mai mult cuvintele şi legătura dintre ele îmi deveneau tot mai familiare. Şi-l aud la final: „... aşa după cum frumos a scris în Gazeta Sporturilor tânărul meu coleg, Răzvan Toma”.

Pur şi simplu nu mi-a venit să cred, era pentru prima oară când mi-am auzit numele rostit la televizor, iar cei din jur, cu care urmăream meciul, şi-au întors admirativ privirile spre mine. Nu mai spun de zilele următoare câte telefoane am primit de la diverşi cunoscuţi din ţară şi câte felicitări am primit de pretutindeni. Toate acestea pentru că uriaşul ca era Cristian Ţopescu i-a acordat cu mărinimie atenţie unui ilustru necunoscut care abia păşise în presă! Puţini, foarte-foarte puţini aveau sau au un asemenea altruism.

Spre finalul carierei, a abandonat microfonul şi s-a aşezat în faţa computerului. A fost director la ProSport, după ce se făcuse acea rocadă din 2003, când Ioaniţoaia şi Tolontan s-au dus en gros cu toţi oamenii lor la Gazeta Sporturilor, iar cei de-acolo am venit în locul lor. Chiar dacă deţinea acea titulatură iar numele său era scris mare sub fronton, din nefericire nu avea putere de decizie, căci cei care îl contactaseră au vrut de fapt să exploateze la maxim brandul „Cristian Ţopescu”. Şi îmi amintesc cu dezgust că, nu pot spune tipic românesc pentru că asemenea mizerii se întâmplă şi prin alte ţări chiar cu pretenţii, după ce conducerea administrativă de-atunci de la Ringier se folosise de oamenii veniţi pentru a repune pe picioare ziarul, aceştia sacrificându-şi mult timp peste program şi zile libere, a început să-i dea afară. Era aproape ziua şi omul, dacă nu oamenii, dat afară.

Se motiva dorinţa de a aduce în loc „unii mai valoroşi”. Redacţia căpătase un aspect jalnic, asemănător cu acele sate părăsite, numărul birourilor goale devenind mai mare decât al celor cu locatar! Om sensibil, Cristian Ţopescu nu putea fi de-acord cu aşa ceva şi prefera să se închidă în biroul lui, decât să vadă chipurile triste ale celor „condamnaţi”. L-am întrebat odată, între patru ochi, dacă poate accepta asemenea situaţie. Mi-a răspuns că nu, dar că nu are nicio putere să schimbe ceva, căci atunci când a întrebat şi el dacă nu se poate stopa acel fenomen nefast, i s-a răspuns că la baza lui stau „raţiuni economice”.

Am avut ocazia să ne reîntâlnim acum cinci ani la „Ilfov Sport”, actualul „100% Sport”, unde a şi scris ultimul său articol, luna trecută. Mai redacta texte numai din plăcerea sa pentru sport. Era însă scârbit de cele ce se petreceau în jur şi nu putea înţelege cum de s-a ajuns atât de jos, nu doar în sport. Cu un asemenea "of" în suflet ne-a părăsit, din păcate, MARELE CRISTIAN ŢOPESCU.

    Dumnezeu să-l odihnească!

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.