„La Dinamo, cu noi, tinerii, nu se puteau face combinații. Fiecare acționar avea câte un jucător, doi. Aduceau străini cu salarii de 200.000 de euro și nu știau să dea o pasă” | INTERVIU

Mihai Damaschin, fiul lui Marian Damaschin, prezintă realitatea crudă a fotbalului mic.

După dezvăluile de bestseller de la Goria Buzău, echipă aflată în mocirla trucării meciurilor pentru câștiguri la pariuri, fostul atacant vorbește, fără perdea, despre formația aflată cel mai aproape de kilometrul 0 al României, Dinamo București. Situația incredibilă în care se aflau tinerii jucători, prinși într-o conjunctură nefavorabilă, care erau interesele acționarilor, impresarilor și antrenorilor și sferele de influență în care o echipă cu mulți tineri de valoare era folosită în anumite strategii.

Damaschin vorbește și despre experiența pe care a avut-o în Germania, unde a jucat, la nivelul eșalonului al patrulea, un an și jumătate, ce mentalitate au nemții chiar și la nivelul fotbalului amator și care sunt diferențele dintre fotbalul autohton și cel nemțesc.

ProSport: Fiind băiatul unui jucător important de la Dinamo, la juniori, la Dinamo 2, cum te știau colegii, antrenorii, suporterii: băiatul lui Damaschin sau Mihai?

Mihai Damaschin: Și așa și așa. Tata era realist, exigent, mereu mi-a spus adevărul, poate erau chestii pe care nu mi-aș fi dorit să le aud. Nu am de ce să mă plâng, tata nu a intervenit niciodată, cum știu despre cazurile unora care se ploconeau.

Ce amintiri ai din cariera tatălui tău, ce îți aduci aminte?

Tata a jucat la un nivel mult mai mare decât mine. Eu, mai mult de diviza B nu am putut. Am o casetă cu un meci al lui de la Feyenoord. Supercupa Olandei contra celor de la PSV. La PSV juca Romario, iar tata mi-a zis că, atunci când a intrat brazilianul pe teren, stadionul a explodat: “Cine e, mă, ăsta? Mic, crăcănat”. Însă nu aveai ce să-i faci când lua mingea cu el. Feyenoord a câștigat acel meci, a luat supercupa, iar tata a dat golul victoriei. E o amintire superbă.

Cum a fost pentru tine perioada petrecută la Dinamo 2, o echipă cu mulți tineri de valoare, unii au reușit, au făcut pasul la echipa mare, alții au plecat la alte echipe și, din păcate, a existat și categoria celor care s-au ratat.

O dată la șase luni, la Dinamo 2 erau 40-45 de jucători în vestiar, era concurență, veneau mereu jucători noi, unii pe intervenții, omu’ lui ală, omu’ lui ală. Până la urmă, se făcea trierea și mai scăpau și dintre „oploșiți”. Atunci erau bani la Dinamo, mulți acționari, fiecare își aducea jucătorii lui. În plus, impresarii aveau o influență foarte mare. (n.red –  după anul 2005, conducerea lui Dinamo era formată din nouă acționari)

„Îmi amintesc de unul Codreanu, de avea maică-sa farmacii, și-l țineau în lot”

Ai fost luat de Mircea Rednic să te antrenezi cu echipa mare, însă nu ai reușit să debutezi în Liga 1, care a fost motivul?

Ca fotbal, ce am jucat eu, aceasta a fost puterea mea, acestea au fost calitățile mele: Divizia B. Și am avut niște meciuri în cupă la echipa mare a lui Dinamo. Am două promovări în Liga 1, una cu Mioveni, cealaltă cu CSM Ploiești, Astra, cu Marius Șumudică. Am avut și un ghinion foarte mare. În anul în care Dinamo a luat campionatul, în 2007, Rednic m-a promovat la echipa mare. Pe mine și pe Liviu Ganea. Atunci am jucat finala la juniori pe țară, apoi ne-a chemat în lot. Îmi aduc aminte că mi-a dat și geantă, echipament, adidași cu două numere mai mici, pe care-i purtam cu mândrie chiar dacă nu îmi simțeam degetele la picioare. Trebuia să plecăm în cantonament în Germania. Eu cu Liviu Ganea aveam examenul de Bacalaureat în acea perioadă și am preferat să rămâneam acasă, să dăm examenul, să ne luăm diploma. Cornel Predescu, de exemplu, a optat să meargă în cantonament și să dea în toamnă. Cu două zile înainte de a reveni echipa în țară din cantonament, m-am dus la antrenament la Dinamo 2 și am făcut ruptură de ligamente.

Am stat opt luni și am pierdut acea șansă. Am încercat să joc, făcem infiltrații, doar să rămân în anturajul echipei, însă erau dureri insuportabile, nu puteam să dau nici măcar o pasă cu latul. Erau atunci în lot Danciu, Niculescu, Bratu, Ionel Ganea, plus două rezerve de atacanți. Îmi amintesc de unul Codreanu, de avea maică-sa farmacii, și-l țineau în lot. Plus că veneau tot felul de jucători sârbi, la un moment dat l-au adus și pe Miranda. Nici la echipa a doua nu prea mai jucam, că erau trimiși ăștia și era obligatoriu să intre ei.

Și nu ai încercat să pleci în altă parte, să cauți o echipă la care să joci?

Aici era toată treaba. Nu te lăsau definitiv. Te dădeau împrumut și echipele nu erau interesate să te ia împrumut, cine avea interes să crească jucătorii lui Dinamo? Ne aflam într-o conjunctură total nefavorabilă, legați de mâini și de picioare. La echipa mare era foarte greu să joci, cu toate că Dinamo a făcut cei mai mulți bani cu jucătorii crescuți de ei. Mulți s-au pierdut, s-au plafonat, tineri talentați care nu au fost promovați din diverese motive și conjuncturi. Era o situație foarte delicată. Eu am plecat, sub formă de împrumut, la Mioveni, aveau nevoie de juniori. La Dinamo 2 jucam opt juniori pe teren. Apoi, Șumudică a vorbit cu tata și m-a luat la Astra. Am mers mai mulți tineri de la Dinamo: eu, Alexe, Lemnaru.

„Eu aveam 200 de dolari salariu și ăștia stăteau pe 200.000 de euro și nu știau să facă o preluare, îți dai seama că înnebunești”

La ambele echipe ai promovat, însă ai fost nevoit, de fiecare dată, să te întorci la Dinamo. Nu era frustrant?

Ba da, însă nu aveam ce face! Ne-am întors din împrumut la Dinamo, era domnul Buduru președinte și ne-a rugat să ne ducem la Dunărea Giurgiu, avea dânsul niște legături acolo. Am refuzat. Ani de zile am fost plimbați de colo-colo, legați de club, cu un contract pe care am fost obligați să-l semnăm când am terminat junioratul, pe o o perioadă de cinci ani. Când Dinamo a devenit societate pe acțiuni (n.red.  – anul 2005) ne-au pus să semnăm alte acte. Eram mic, nu știam ce semnez, dacă eram băiat deștept, atunci puteam să refuz. Ne-au luat pe grabă, hai să dăm cu pixul, care pe unde ne prindeau. În plus, unii mai primeau și câte o mărire, se bucurau, însă eu, la Dinamo, nu am avut un salariu mai mare de 400 de dolari. 200-300, pe acolo.

Jucam la Dinamo 2 și-i trimiteau pe Galliquio, pe Miranda. Eu aveam 200 de dolari salariu și ăștia stăteau pe 200.000 de euro și nu știau să facă o preluare, îți dai seama că înnebunești. Oarecum eram niște “Șerbani”. (n.red. –  Ionuț Șerban, jucătorul de la Dinamo care nu poate pleca de la echipă din cauza unui contract păgubos semnat de Constantin Anghelache cu Vasile Șiman).

Care crezi că era motivul pentru care tinerii jucători, din cauza unor astfel de strategii, erau, mereu, în umbra unor străini lipsiți de valoare?

Cu noi nu se puteau face combinații. Ți-am zis, eu aveam 200 de dolari salariu. Era simplu: „l-am adus pe cutărică, am dat două milioane pe el, fă-i salariu de 200.000, ia și tu 100.000”.

Cine se preta la așa ceva?

Toată lumea, erau la aceeași masă. Nu putea să facă unul fără celălalt. Antrenori, conducători, impresari și jucători, sunt fotbaliști care știau. Asta se întâmplă și acum, nu am niciun fel de îndoială, însă pentru noi, cei tineri, prinși în acest cerc, era greu să răzbim.

„Un șantaj indirect, nu îți spuneau în față!”

Și dacă nu ai fi vrut să semnezi acel contract păgubos, ce s-ar fi întâmplat?

Nu prea aveai cum. Eu am fost pus în situația în care nu am semnat, iar de la titular la Dinamo 2 m-au trimis la juniori, m-au ținut două săptămâni acolo și mă duceam și plângeam acasă la tata. Până la urmă am fost nevoit să semnez. Cum am făcut-o, a doua zi, am fost rechemat la Dinamo 2. Un șantaj indirect, nu îți spuneau în față, însă îți demonstrau.

Dinamo 2 nu avea drept de promovare și au fost acuzații, la acea perioadă, că echipa era folosită în anumite jocuri, interese, mai ales că jucătorii aveau valoare și puteau încurca orice adversar.

Au fost situații, niște meciuri, când trebuia să pierdem, însă nu ne-au fost oferiți bani. Ne rugau, ne dădeau de înțeles: „sunt prietenii noștri, trebuie să-i ajutăm”. Erau meciuri indirecte, aveam prime să încurcăm adversarii, prime bune. Dacă ți-am spus că aveam salariu de căteva sute de dolari, trebuie să recunosc că la Dinamo 2, nu exagerez, am jucat și  pe 1500-2000 de euro primă de joc. Din acest motiv, în perioada aia erau jucători la echipa mare care se rugau să vină la Dinamo 2. Jucam pe bani mai mulți.

Îmi poți da un exemplu? Cine era în sfera de influență?

Într-un an am tras cu Otopeni. Când a început returul, prima etapă, am jucat la Sportul, am făcut 1-1, Sportul avea echipă: Varga, Curelea, am egalat pe final și am primit 600 de euro. Apoi am jucat cu Chiajna, am avut 1000 de euro, egal sau victorie, nu conta, să-i încurcăm, am făcut 1-1, știu și acum, a dat Dragoș Grigore gol. Apoi, acasă, i-am bătut pe Brașov, cu Măldărășanu în teren și Răzvan Lucescu pe bancă, din nou primă specială, aici era dorința conducerii, orgoliul lor să-i batem. Veneau și ne anuțau: „băieți, egal sau victorie, aveți o mie de euro”. Noi, cu 300 de dolari salariu, rupeam terenul. Am luat la prime în acel retur, am câștigat bani mulți.

„Impresari, jucători, a fost prăpăd, bani mulți”

Și cu Otopeni ce ați făcut?

Tu ce crezi? Am pierdut pe teren propriu. Erau echipe în Divizia B care aveau mulți bani. În acea perioadă, poate imposibilă în liga secundă de astăzi, erau unele echipe care stăteau foarte bine din punct de vedere financiar. Brașovul, Mioveniul, iar la Otopeni, mai ales că e perioada aia cu boom-ul imobiliar, erau cei mai mulți bani. Când au promovat, cunosc cazuri de jucători care au luat o sută de mii de euro la semnătură, veneau sârbi, veneau din toate părțile, impresari, jucători, a fost prăpăd, bani mulți.

Mi-ai spus că ai lucrat cu Marius Șumudică. Cum era la începutul carierei de antrenor?

Extraordinar. Sufletist, nu știu un jucător să spună ceva de rău de el. În lumea fotbalului, jucătorii vorbesc între ei, în special de antrenori, la modul: “vezi ai grijă la ală, la celălalt”. Și atunci, Șumi era mereu cu pastilele după el, stătea pe Xanax.

„Eram hotărât să mă las la 21 de ani. O făceam! Pur și simplu clachezi”

Cum ai reușit să pleci de la Dinamo? La un moment dat ai ajuns în Germania, în ligile inferioare. 

Cred că am plecat pe la 21 de ani. Aveam restanțe mari, șase luni, nu prea mai erau condiții, începuse acea criză în care a intrat clubul. Nu știam ce să fac, mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Cristi Borcea să-mi dea actele. Nu l-am găsit, secretara mi-a zis să vin peste o săptămână. M-am prezentat din nou și secretara mi-a transmis că domnul Borcea nu e. I-am spus direct: “Cum nu e, că-l aud, eu nu plec de aici până nu vorbesc cu el”. Am stat o oră pe o canapea, am așteptat, erau alți jucători la rând, la un moment dat a ieșit și m-a întrebat ce fac. L-am rugat frumos să-mi dea actele, mai aveam doi sau trei ani de contract, i-am spus că nu sunt plătit de șase luni și a vrut să-mi achite banii pe loc, salariul și restanțele. Am refuzat! “Dacă vreți să mă ajutați, vă rog să-mi dați actele, altfel eu o să mă las de fotbal”. Eram hotărât să mă las la 21 de ani. O făceam! Pur și simplu clachezi. A avut câteva momente de cumpănă și, apoi, l-a chemat pe Tică Dănilescu și i-a spus să-mi dea drumul. M-am dus în Germania, în Liga 4.

Care era nivelul?

Nivel amator, ne antrenam zi de zi, în nocturnă, iar meciurile de acasă le jucam cu 7000-8000 de oameni în tribună. Liga 3, în Germania, este precum prima ligă în România. Am ajuns total nepregătit și mi-a luat două luni de zile să mă ridic la niveul lor. Șase luni la Schweinfurt, echipă care avea opt terenuri de antrenament, în fiecare zi făcem pe un alt teren. Apoi am mers la Sadhausen, în eșalonul al treilea, însă era concurență mare, nu m-am impus. Am stat un an jumătate în Germania. Alt fotbal, alt ritm, alt nivel de pregătire, altă mentalitate. Noi, în România nu suntem munciți.

De ce spui asta?

În Germania, la nivelul acela, după antrenament se făceau circuite de forță. După primul antrenament am făcut două flotări. Mă duceam și făceam singur acasă, după trei luni am ajus la 40-50. Am alergat doi ani în Germania, cât nu am alergat 10 ani în România. Nu suntem antrenați, nu aveam mentalitate. Să-ți povestesc ceva în legătură cu mentalitatea lor .

Te rog!

La Schweinfurt am avut un amical cu Hoffenheim, echipă din Bundesliga. Eu, cu mentalitatea mea de român, mă gândeam deja cum ne vor da ăștia cu terenul în cap. În vestiar, nimeni nu credea că o să pierdem acel meci: “Ieșim acum afară, și-i omorâm”. Am crezut că glumesc, însă ei vorbeau serios, chiar credeau. S-a terminat 2-2. Când am văzut treaba asta, m-am dat cu ei, muncești, tragi, nu poți rămâne în urmă. Stăteau o oră, o oră și jumătate după antrenament, făceau separat până la 10-11 noaptea, iar a doua zi, unii dintre ei se duceau la muncă. Repet, vorbim de liga a patra, nu vreau să-mi imaginez ce e la liga a doua.

Din Germania, direct la Ștefănești, nu e o trecere cam bruscă?

A fost o conjunctură, aveam nevoie de bani, treceam printr-o conjunctură de familie nefavorabilă, așa că am ales să merg la Ștefănești pentru că am primit o sumă la semnătură, acolo era Nae Nicolae, un om deosebit, care mă știa de la Dinamo. Aveam și ofertă de la Mioveni, liga a doua, însă nu erau foarte mulți bani. Cred că am greșit, nu trebuia să merg în liga a treia, când ajungi acolo ești, practic, mort din punct de vedere fotbalistic.

„Am fost scârbit după tot ce am trăit și am văzut la Buzău”

Te-ai lăsat de fotbal la 26 de ani, o vârstă la care mulți jucători își trăiesc maturitatea profesională, a fost grea această decizie?

Am fost scârbit după tot ce am trăit și am văzut la Buzău. Mama m-a bătut la cap și m-am dus la școală, am învățat limba germană și, cât am stat în Germania, am aprofundat, astfel că am primit o ofertă de la corporație, în jumătate de oră am luat decizia. A fost greu la început, nu eram obișnuit, nu știam despre ce e vorba, de nevoie le-am învățat pe toate. Tot mă lăsam, mai devreme sau mai târziu, așa că am lăsat ghetele de fotbalist și m-a prins cămașa de corporatist.